Adevarul despre obiceiurile de Craciun

10 chestii despre Crăciun (româneşti şi străineze)

de Dragomir Daniel Tiberivs

1. Bradul de Crăciun
Iniţial orice tip de lemn bun de pus pe foc era acceptat. Fiind iarna, tinerii din sate se întreceau care aduce cel mai mare copac din pădure să-l ofere comunităţii şi să îşi demonstreze astfel bărbăţia. În păgânismul totemic bătrânii cer voie de la Muma Pădurii să taie copaci, după care flăcăii trec la treabă. Se răreşte/întinereşte astfel pădurea şi ecosistemul prosperă.

2. Bradul religios-comercial
Primul care a împodobit oficial un brad e Martin Luther, în Letonia, bradul devenind astfel asociat naşterii lui Isus (sărbătoare suprapusă peste solstiţiul păgân). Protestând împotriva Bisericii Catolice, Luther aduce fără să vrea un prinos ritualurilor precreştine păgâne.

3. Bradul împodobit.
Păgânii obişnuiau să împodobească tot felul de copaci în diferite momente ale anului, dar mai ales la cele importante (solstiţiul din 21 decembrie). Pentru asta mergeau în pădure şi agăţau diferite obiecte totemice în copaci. Când le murea cineva puneau obiecte personale la copacul respectiv (dacii îşi ardeau morţii iar cenuşa o îngropau la rădăcina unui copac), când se schimbau ca oameni agăţau fâşii jupuite de haine vechi în copaci (vezi bradul de nuntă şi ritualurile indienilor americani), iar când Soarele era în cădere („murea” metaforic) agăţau lumânări de seu în copaci pentru a-l ajuta să reînvie. Iarna, fiind lipsă de hrană, oamenii aduceau tribut animalelor din pădure (fân, nutreţ, legume) pentru a le ajuta să treacă peste iarnă, de unde şi obiceiul cadourilor sub pomul de Crăciun.

4. Porcul de Crăciun
Tradiţie milenară creştină, căci doar Isus s-a născut într-o cocină de porci, de unde şi obiceiul mâncatului. He he, ce glumă! Serios acum: poate cea mai recentă tradiţie asociată Crăciunului. De unde vine: în Evul Mediu, neexistând frigidere sau serviciu de salubritate specializat, gunoaiele menajere (în special resturile alimentare) devin focare de infecţie. Se înmulţesc aşadar porcii, mari consumatori de resturi menajere şi păstrători ai sănătăţii publice, mai ales în aglomerările urbane europene. Iarna nu mai este necesar (din cauza frigului gunoiul nu se mai alterează) şi porcul devine un aliment bogat în proteine şi lipide (necesare pe timp de iarnă). De ce porcul e simbol creştin: tot în evul mediu Biserica ia avânt şi converteşte în masă evreii la religia catolică. Pentru a dovedi că s-au lepădat de religia iudaică, aceştia sunt obligaţi să mănânce în public carne de porc, de unde şi asocierea „mănânci carne de porc = eşti bun creştin”.

5. Moş Crăciun şi ciorapii agăţaţi de şemineu.
Zeul nordic Odin pleca în lume să vestească iarna, călare pe calul său năzdrăvan Sleipnir. Copiii agăţau şosete la şemineu în care puneau morcovi, sfeclă şi acadele pentru ca Sleipnir să aibă energie să cutreiere pământul. Dimineaţa în bocanci găseau cadouri de la Moş Odin şi focul stins în cămin, semn că Sleipnir mâncase jăratecul şi Odin era supărat pe ei. Mai târziu Moş Nicolae şi Moş Crăciun se separă, în locul lor biserica plasând pe Sf. Nicolae şi Naşterea Domnului.

6. Vâscul norocos şi pupatul sub vâsc
Încă din vechi timpuri, oamenii studiau şi imitau păsările. Unele erau sacre şi reprezentau toteme (vezi versurile „se ceartă cucul şi corbu / care să rămâie-n codru”, versuri ce fac analogie la invazia celtică – animalul sacru corbul – şi apărarea pelasgică – animal sacru cucul. De-aia ardelenii sunt diferiţi, sunt mixtură celtico-pelasgică/dacică, moldovenii sunt descendenţi ai sarmaţilor şi muntenii sunt mai apropiaţi de geţi/goţi, dar asta e altă discuţie). Să revenim la vâsc: dacă îţi pică un găinaţ de pasăre în cap e semn de noroc. Dacă găinaţul pică pe creangă acesta face vâsc (plantă parazită) şi deci iar semn de noroc. Păsările se giugiulesc pe creangă, de unde şi oamenii îi imită şi se pupă sub vâsc.

7. Moş Crăciun şi haina roşie.
Aici explicaţia e foarte simplă: pentru a putea fi mai uşor reperaţi în zăpadă, nordicii (scandinavii, siberienii) folosesc haine colorate în culori vii (în special roşu), chestie care le poate salva viaţa când se rătăcesc în ninsoare.

8. Renii lui Santa Claus
Pentru a putea face previziuni, şamanii animişti ingerează substanţe halucinogene şi acestea le oferă viziuni. La români se folosea/foloseşte cannabisul (julfa – turtă de cânepă şi laptele de buhai – băutură din cânepă macerată), pe când la popoarele nordice (scandinavi, siberieni) se foloseau ciuperci halucinogene. Şamanii vedeau săniile trase de reni că zboară, iar aceste viziuni combinate cu legenda lui Odin au dus la imaginea de azi a lui Santa Claus devenit deja clasic: în sanie zburătoare trasă de reni.

9. Naşterea lui Iisus – o invenţie bisericească
Aici nu explic multe, fiindcă deja e lucru ştiut: pentru a înlocui sărbătoarea politeistă a Saturnaliilor romane (atenţie – politeistă, nu păgână), Biserica inventează naşterea lui Iisus. Dacă ar fi ca personajul istoric să fi existat (aici e o altă dezbatere), atunci sărbătoarea naşterii ar trebui să fie în fiecare an când Soarele ajunge la 22 grade în zodia Peştilor (un profet aduce o nouă lege pe Muntele Sinai – în grade sabiene).

Mai mult despre acest aspect: http://www.astrolog-psiholog.ro/blog/pastele-si-craciunul-sarbatori-pagane-mistificate-de-biserica-manipulatoare/

10. Jingle bells / zurgălăii de iarnă
În trecut, pe timpul iernii, animalele de pradă atacau iarna comunităţile de oameni şi drumurile, orice deplasare devenind astfel foarte riscantă. Pentru a-şi semnala prezenţa, oamenii agăţau zurgălăi de gâtul cailor şi pe sănii. Clopoţeii aveau triplu scop: făceau gălăgie să sperie animalele de pradă, făceau zgomot şi caii nu se mai speriau de eventualele zgomote ale animalelor de pradă, şi ajutau călătorii să fie găsiţi prin sunete în caz de vizibilitate redusă (furtună de zăpadă, viscol). În satele româneşti şi nu numai, însă cu preponderenţă în zona pelasgică, oamenii se îmbrăcau în piei de animale şi dădeau roată satului, făcând zgomote puternice care să intimideze animalele înfometate (urşi, lupi, etc.) şi acestea să nu mai atace satul respectiv.

 

Despre Antonia Dragomir