Androginia şi reflexele ei în contemporaneitate. Tehnicizarea erotismului. Declinul modelului conjugal

Novalis: „Putin stiu / Taina iubirii / Simt foame nepotolita / Si vesnica sete”

Se porneste de la ideea ca din mitologie se pot deduce bazele pentru o psihologie a sexelor profunda, izvorul cautarii de sine prin unificare fiind explicat de mitul androginului si al erosului. Androginul este arhetipul primordial, omul desavarsit care se naste din complementaritatea sexelor. Jung a intuit in mitologie reprezentarea unor arhetipuri : „contraponderea noastra sexuala, cea care a fost reprimata din cauza sexului nostru declarat, continua sa traiasca in noi sub trasaturile unei persoane de sex opus”, pe care desigur, o cautam in afara. Asadar, dragostea incearca sa contopeasca doua fiinte intr-una singura si sa vindece natura umana, sa refaca antica natura. Si vorbim despre acea dragoste in care exista acel tip de scurtcircuit care include dimensiunea transcendenta, nonindividuala a sexului. Bineinteles ca si celelalte forme pot duce dincolo de individ, de exemplu prin consacrare necurmata si absoluta, prin sacrificii, dar o face ca o dispozitie spirituala ce va putea naste concret doar in alt loc, nu intr-o senzatie si aproape intr-o fractura reala a fiintei. Pentru ca numai pasiunea poate duce la momentul fulgurant al unitatii, numai prin dragostea sexuala oamenii cauta sa distruga orbeste dualitatea, sa depaseasca existentialmente frontiera dintre Eu si non-Eu, dintre Eu si Tu, carnea si sexul slujind drept instrumente ale unei apropieri extatice de unificare.

Figurile divine au surprins virilitatea absoluta si feminitatea absoluta, insa miscarea feminista a produs traumatisme identitatii sexuale prin feminizarea barbatului si masculninizarea femeii. Barbatul si femeia absoluta sunt evanescenti. Acum, chiar daca sotii nu mai au ce reprosa parintilor sau nedreptatii sociale, cuplul contemporan se afla in deplin declin. Chiar daca se leaga in numele dragostei, cuplul refuza din ce in ce mai des sa mai fie un tot, sa se piarda unul intr-altul si sa cunoasca lungul extaz incremenit al amorului nebun. Isi spun „te iubesc”, se conformeaza, dar inventeaza metode pentru a-i contracara efectele. Traim epoca indragostitilor neincrezatori care nu mai crediteaza nici macar dorinta pe care le-o inspira pasiunea.

Mai puţin de la Freud încoace, dar în special de la Reich, prevalează o deviză: nimeni nu se sustrage orgasmului. Poţi să ai fantezii, instincte, tulburări, dacă nu le fixezi unui scop genital concret, toate sunt patologie, perversiuni, infantilităţi. De parcă nu există plăcere intensă în afara plăcerii finalizate, adulte, genitale. Reich a spus în „Funcţia orgasmului”: “Formula orgasmului e însăşi formula viului”. Iar dacă cineva nu se conformează total procesului orgastic, suferă de conflict nevrotic sau de cuirasă caracterială. Orgasmul a devenit focarul şi punctul de convergenţă al tuturor pulsiunilor.

Eliberarea sexuală pe care o recomandă Reich este de fapt eliberarea genitalităţii masculine, femeia nu apare în fantasmatica masculină decât în calitate de actriţă. El consfinţeşte dominaţia bărbatului asupra femeii prin etichetarea juisărilor celor doua sexe în o unică formulă, când de fapt trăirile pulsionale ale femeii sunt foarte diferite de ale bărbatului, şi pentru că face din orgasmul masculin (ejacularea) voluptatea reper în jurul căreia se orânduieşte tot ritualul amoros. Astfel, femeia nu poate schimba o iotă din acest text şi e nevoită să-şi mimeze partenerul, iar bărbatul e supus limitării întregii polimorfii la o convulsie spermatică. Contextul presupune şi că plăcerea masculină este, în caz ideal, scurtă şi modestă, prin însăşi promisiunea de neîndeplinit ce o dă ejacularea: când de-abia începe să-şi piardă capul totul se termină. Ejacularea este şi precară şi precoce, este o speranţă lipsită de speranţă: masculul speră că juisarea va fi puternică, dezlănţuită, deoarece. I-a simţit în trup semnele prevestitoare, speră ca se vor descătuşa în el forţe asemenea celor ce o răvăşesc pe partenera sa, dar totuşi nu speră prea mult căci îşi aminteşte experienţele trecute, îşi ştie limita. Şi dacă Bataille atribuia erotismului rolul de a răsturna toate barierele, se pune problema ce poate să doboare bărbatul când el se trezeşte limitat. Reich spune: “puterea orgastică este capacitatea de a se lăsa În voia fluxului energiei biologice fără nici o inhibiţie, capacitatea de a descărca total orice excitaţie sexuală prin contracţii involuntare plăcute corpului”. Dar mai degrabă nu e vorba de o abandonare în voia fluxului energiei biologice, ci de o pierdere a ei, de dispersare şi de împrăştiere.

 Orgasmul viril nu este ca extazul feminin, nu este o transmutare a corpului profan, o explorare subtilă, trezirea lentă şi delicată a virtualităţilor extraordinare a cărnii, ci e o evacuare, o uşurare, anularea unei tensiuni. Pascal Bruckner&Alain Finkielkraut preciza în ”Noua dezordine amoroasă”: ,,Modul triumfător în care se face amor in Occident exprimă angoasa fundamentală a clasei masculine’’. Aproape mereu atletul sexual îşi afişează propria slăbiciune când îşi narează isprăvile (cuceririle) în termeni febril cantitativi şi se afirmă prin penisul lui. Iar ideologia sexologică parcă se teme să nu fie lăsat trupul pradă vertijului, să nu fie absorbit de traseul polimorf al emoţiilor felurite, de unde şi prescripţia universală: descărcarea totală, descătuşarea tuturor elanelor, revocarea brutală a pasiunilor, căci aşa cum susţine Reich, criteriul unui “bun” orgasm este că te îndeamnă la somn, după ce s-a consumat: orgasmul ca înlocuitor al somniferului. Sau cum scrie doctorul Meignant: “Pentru mine adevărata virtute a orgasmului este puterea lui reechilibrantă. Sunt întotdeauna de părere că un orgasm echivalează cu o doză bună de tranchilizante..”. Ni se spune că energia sexuală trebuie eliberată imediat ce se manifestă pentru că nevroza, boala poate apărea oricând: ca şi când actul sexual este un tavaliu migălos de detensionare, o operaţie de vindecare şi plăcerea  apare doar din perspectivă medicală. Atunci de ce mai există calmante, somnifere, de ce există terapie, când sexul este gratis, oferă plăcere şi e la îndemâna oricui?!

Din punct de vedere istoric ideologia ejaculării s-a răspândit în două sensuri: unul care dezaprobă emiterea prea frecventă a lichidului vieţii: cum zicea Buffon: ”ceea ce slujeşte la crearea vieţii slujeşte şi la păstrarea ei”, altul o ridică în slăvi ca o eliberare: de la medicul francez – Armand de Villeneuve, apoi Johans von Wesel, Paul Zachias, Ch.H.Marc se recomandă, igienic vorbind, să se scoată din corp prin masturbare sămânţa veche, care după o lungă retenţie putea deveni toxică; Tissot vorbea despre masturbarea terapeutica în 1766 şi aprobă opinia lui Gallienus ce afirma că retenţia de spermă provoacă uneori maladii, teoria lui Reich fiind schiţată şi de Hippocrat.

Prin reducerea masculului la funcţia sa ejaculatorie, raportul sexual este transformat în ceva primitiv, literal faţă de tot restul ce devine elucubraţie mistică sau dezmăţ. Sperma este semnătura coitului în contractul sexual, are acelaşi rol cu o monedă erotică, doar ea dă sens relaţiei. Dacă bărbatul nu mai ejaculează sau mai bine zis nu mai face din orgasm unic ţel al plăcerii lui, refuză şi stereotipul masculinităţii. Ipoteza: constrângerea la orgasm are tocmai menirea de a rezolva angoasa de a nu mai şti ce vrei de la actul sexual. Orgasmul masculin este vizibil, solid, cântăribil, mediat prin competiţia socială statutară. Tocmai de aceea în filmele porno masculul este adesea pus să ejaculeze afara din partenera, sperma să confere garanţia de autenticitate a actului. Deci dacă sperma ar fi microscopică, ar fi anulată căci ar dovedi incertitudine precum juisarea femeii. Şi în felul acesta se desenează un fel de schemă anatomo-cronologică a comportării sexuale: actul este descompus în elementele lui, este definită poziţia corpurilor, a fiecărei mişcări, poziţie pentru a se disciplina corpul în vederea atingerii orgasmului. Totul  demonstrează că Reich a dorit să instaureze ordine în actul sexual.

 Aşadar sexologia, în special cea reichiana, percepe femeia doar supusă, calchiată după erotica masculină, şi cel mai grav este că-i atribuie aceleaşi dorinţe ca şi bărbatului, sau mai degrabă le confundă sub aceeaşi denumire de orgasm. Adevărul este că femeia nu cunoaşte orgasmul în sensul strict al cuvântului: apetitul ei erotic nu cunoaşte limite, nici o emoţie voluptoasă, oricât de puternică, nu este ultima pentru ea, “Marele Orgasm Vaginal este un mit masculin în care femeile sunt obligate să creadă”. Adică aşa cum spune Luce Irigaray în “Speculum de l’autre femme” : “sexualitatea femeii nu se poate deci înscrie, ca atare, în nici o teorie, afară de cazul în care este etalonată la parametrii masculini”. Orgasm-un termen comun celor două sexe, care caută să oblitereze o realitate: nu există două sexe care să semene unul cu altul, care să juiseze identic, să aiba aceleaşi fantasme, să aiba deci un unic psihic.                                     

Dacă mai există astăzi romantism, el e de natură libidinală şi nu sentimentală. Discursul eliberării sexuale a culpabilizat amorul ca trăire, locul pasiunii l-a luat dorinţa, al inimii-sexul. Unele ideologii ale plăcerii au atacat vechea maşinărie a trupului şi a sufletului spunând că nu există două feluri de amor – unul spiritual şi material, unul nobil şi unul vulgar – atâta  timp cât emoţiile izvorăsc dintr-un singur loc: trupul. Şi că sentimentalitatea ar fi avut doar rolul de a deghiza, ba chiar de a stăvili libera manifestare a pulsiunilor. P. Bruckner preciza: “la ora la care se judecă procesul represiunii sexuale sub toate aspectele ei, dragostea se află în boxa acuzaţilor pentru complicitate de amor”. Iar viaţa sexuală şi intimă a cuplului se degradează, decade, se goleşte de emoţii, toţi exaltă astăzi viaţa, dar continuă să exalte şi ceea ce distruge viata, şi anume sciziunea schizofrenică dintre sex şi sentiment, dintre dragostea sacră şi cea profană.

Cuplul modern se dizolvă treptat prin devalorizare, devenind o asociere de interese, cu caracter tranzacţional. Dragostea a luat locul sexului şi acesta mai mult în afara unui cuplu real, iar modelele au devenit mode. În această societate trăim erodarea celor trei modele tradiţionale ce catalogau odată perspectiva amoroasă: modelul conjugal pentru sentiment, cel androginal pentru coit, cel genital pentru sex. Acum sexualitatea îşi pierde continuu din finalităţi metafizice, spirituale, nu mai are sens, nici transgresiune, nici subversiune, şi în principal nici împlinire. Juisarea s-a convertit într-o tehnologie ce tratează organele ca pe nişte maşini tehnice în aşa fel combinate încât să dea randament, care sistematizează şi raţionalizează formele fundamentale ale voluptăţii. Ea nu mai are sex pentru modernitate, indiferent că se vorbeste de bărbat sau femeie, cuvântul este neutru, ca şi când ceea ce e valabil pentru bărbat e valabil pentru fiinţa umană în genere.

Intrebarea este: să radem sau să plângem de ceea ce a devenit azi raportul dintre sexe: o mixtură de trădari, de eşecuri, de exerciţii ridicole, de ingerări de pilule, de poţiuni şi injecţii spre a obţine erecţii de lungă durată şi orgasme absolut fără de valoare, pentru că sunt lipsite de spirit, de arhetipalitate, de adevăr?! Ştiam că în sex prefigurează misterul Unului, dar se remarcă cum el se degradează în îmbrăţiaşări animalice, se descompune şi se risipeşte în sentimentalisme fade sau în regimul domesticit al legăturilor socialmente autorizate.

 

Despre Antonia Dragomir