Blestemul unui cui, de Antonia Dragomir

Cand l-a cunoscut,

isi zugravea casa

singura muta scara

dintr-o camera in alta

si trupul vechi la cel nou

incepea sa se subtieze

 

limba ceasului

arata doar

liniile inegale de EKG

cum ieseau din coasta lui

 

imbratisarea lor

trezea si iarba

in amintirea verde

cand liniile egale dintre usi

se inchid in riduri

si el ii povestea ce a visat

si-si amintea rugaciunea tatalui

si a fiului

si a sfantului duh.

 

Impreuna s-au rugat o vreme

isi uneau cerurile cu fiece sarut

inmuiat in cuvinte sfinte

zbura pasarea din aceeasi icoana

si cu fiece zbor

se lepada de cele lumesti.

 

Se lepada si ea de toate hainele

prin incheietura mainii

ieseau spicele de grau

sa despice painea-n sapte chinuri

sapte nopti de post tot mai negru

sa-i fie trupul mai usor

cand urca in pat fara el

cum urca trupul lui Isus

pe dealul Golgotei

sa-i care crucea tot mai grea

rastignit pe peretii ei tot mai albi;

 

doar sufletul se aseza la masa

si cerea o cana de apa

ca un fiu adoptat.

 

Incet a inceput sa

nu se mai intrebe

cum o sa mai fie

inocenta o tinea vie

nu mai astepta

sa-i creasca soarele

ca o basica in palma

distanta dintre umbre

sa-i fie incalzita

in plina iarna

a inteles

mortii nu ies din cimitire la plaja

peretii se usuca mai greu

scandura ia forma genunchilor ei

si a pasilor lui.

 

In urma ramane mereu

usa deschisa

si in ea un cui

sa-si atarne in el

toate distantele

toate vietile.

 

Doar pasarea mai zboara

spre o casa cu inima

proaspat zugravita

in curcubeul astrilor orbi.             

 

Despre Antonia Dragomir