Condiţionările complementarismului între sexe

Pornim de premisa că sexul este conceput ca un “destin”, ca un fapt fundamental al naturii umane, că existăm fie ca bărbaţi, fie ca femei. Pentru că cei ce susţin că a fi bărbat sau femeie e ceva accidental şi secundar în raport cu existenţa în general a omului, că sexul ar fi o diferenţiere referitoare doar la partea fizică şi biologică şi că e semnificativă doar pentru acele aspecte ale vieţii naturalistă -nu fac altceva decât să susţină “o umanitate debilitată prin regresiune şi degenerescenţă”. Aceştia văd doar aspectele limitative şi cele mai grosolane ale sexului, eludând aspectul psihologic. Înainte şi dincolo de somatic, sexul există în suflet şi în spirit. Eşti bărbat sau femeie în interior, înainte de a fi astfel şi exterior: calitatea masculină sau feminină primordială pătrunde şi impregnează întreaga fiinţă.

Considerăm că omul se compune din două părţi: una esenţiala (prin conectarea la Sine) şi cealalta exterioară, artificială, dobândită, care se construieşte în existenţa de relaţie si care creează “persoana” individului -în accepţiunea originală a cuvântului, ce înseamnă masca, Egoul. La fiecare individ, una din cele două parţi e mai dezvoltată. Atunci când se atinge limita degenerativă ce corespunde unei dezvoltări aproape exclusive a parţii exterioare, a “măştii”, care se constituie în mare parte autonom, fără a mai menţine aproape deloc raporturi organice cu fiinţa profundă şi esentială -doar atunci poate fi obliterat sensul sexului. Consecinţa acestei limite este “o anesteziere şi o sălbăticire primitivistă a vieţii sexuale”. Cel mai mult e afectată însăşi diferenţa dintre psihologia masculină şi psihologia feminină.

Pentru că pune tot mai mult accentul pe ceea ce e lipsit de conexiuni cu latura esenţială a fiinţei umană, civilizaţia modernă, practicistă, intelectualistă si socializată, este neorganică şi potenţial standardizată, valorile ei derivă în parte dintr-o regresiune a tipurilor, acestea provocând dezvoltarea regresiunii. Facultăţile sau înzestrările aparent comune bărbatului şi femeii au o funcţionalitate şi o amprentă diferită după cum sunt prezente la fiecare, iar întrebarea dacă femeia e superioară sau inferioară bărbatului e la fel de inutilă ca şi întrebarea dacă apa e superioară sau inferioară focului, criteriul de masură a fiecarui sex nu poate fi dat de către sexul opus, ci exclusiv de “ideea” propriului sex. Adică, stabilirea superiorităţii sau inferiorităţii femeii poate fi dată în funcţie de mai marea sau mai mica ei apropiere de tipicitatea feminină, de femeia pură sau absolută, ceea ce e valabil si pentru bărbat. “Revendicările” femeii moderne s-au sustras din ambiţii orientate eronat, şi dintr-un complex de inferioritate reieşit din crezul greşit că o femeie “exclusiv femeie” ar fi inferioară bărbatului. De aceea credem că feminismul nu a luptat într-adevar pentru drepturile femeii dincolo de cele sociale, ci, fără a realiza, pentru dreptul femeii de a fi egală bărbatului, ceea ce ar fi exact totuna cu denaturarea şi degenerarea ei. O femeie care e în mod desăvârşit femeie este superioară bărbatului care e în mod imperfect bărbat.

“Anima mulieris in corpore inclusa virili” -expresie de un real adevăr -căci poţi fi bărbat la corp, dar femeie în spirit, adică sexul interior poate să nu corespundă cu cel fizic. Pederastia sau lesbianismul nu prejudiciază însă calitatea de baza a fluidului pe care îl posedă o fiinţă şi nici unitatea procesului de sexuare, căci o sexuare ce se prezintă doar din perspectivă fizică este o sexuare trunchiată şi vidă, cine nu e bărbat sau femeie în spirit şi în suflet, ci doar fizic, nu e cu adevărat bărbat sau femeie. Astfel, dacă sexul intern este suficient de dezvoltat, se poate afirma într-o absolută independenţă de cel fizic. De aceea sunt manipulatoare teoriile biologilor conform cărora sexul nu depinde decât de o “formulă sexuală”. Şi în cazul celor castraţi se poate confirma că diminuarea fizică nu doar că nu distruge impulsul sexual, ci chiar nu dăunează virilităţii interioare. Ca exemple îi avem pe: Aristonicus, Narses, Photinos, Solomon, Favorinus, Soliman al II-lea, Abelard şi alţii.

Dupa ce s-a realizat diferenţierea fiinţei umane în două părţi sau straturi principale, primul domeniu -esenţialul, cel profund, se subîmparte în trei niveluri. Primul este cel al omului exterior ca o construcţie socială, cu o forma suficient de arbitrara, “libera” şi labilă, tocmai datorită caracterului său “construit”. Al doilea nivel este aparţinut de fiinţa profunda şi e denumit de filozofie: principium individuations, în care se manifesta forţele ce fac o fiinţă să fie ceea ce este, fie din perespectivă fizică, fie psihică şi prin care se deosebeşte de oricare alt om -aici fiind şi locul “naturii proprii”, “natura innata“ a fiecăruia. Din punct de vedere psihologic este tot ceea ce, la om, constituie caracter şi natură proprie, adică ceea ce e spuneam ca e “faţa” lui în opoziţie cu “masca lui”. Cel de-al treilea nivel este cel mai profund şi se referă la forţele elementare superioare şi anterioare individuaţiei, acestea alcătuind fondul ultim al individului. Acesta este sursa primei rădăcini a sexului şi de aici se trezeşte forţa originară a erosului.

Considerăm ca atracţia, cuprinzându-i aspectele în această schemă, trece dincolo de individ pe planul cel mai profund şi experienţa erotică în formele-limită, traumatice, ale acuplării atinge acest plan. Iar prima lege la care reacţionează procesul sexului la nivelul cel mai profund e aceea pe care am menţionat-o, a complementarismului, a integrării calităţii pure masculine şi pure feminine în acuplarea celor două sexe opuse. La limita dintre al doilea şi al treilea strat, adică dintre nivelul intermediar şi cel profund, devin subit active condiţionările sau legăturile proprii individuaţiei sau naturii, ale unei fiinţe date.

Aici se manifestă influenţa asupra alegerii condiţionării specifice, de ordin somatic şi caracterologic individual, până când totul se poate accentua şi fixa, creându-se iluzia insubstitualităţii. Există o categorică analogie îndepărtată cu distincţia freudiană dintre “procesul psihic primar”, în care sarcina libidoului e încă liberă şi fluctuantă, şi “procesul psihic secundar”, în care aceasta se leagă de o reprezentare, fără a se mai desprinde de ea uşor. Este credinţa în iubirea unică, în ideea că doar o persoană poţi să iubeşti sexual. Şi atunci când toată forţa elementară proprie stratului celui mai profund şi procesului primar se transferă şi se fixează pe acest plan intermediar, cel al individuaţiei  şi al “caracterului transcendental”, se produce “pasiunea fatală”.

Nivelul intermediar e în general şi cel al idealizărilor. Atunci când forţa profundă a erosului nu se fixează total în planul intermediar, rămâne un joc de indeterminare -în locul acelei fiinţe iubite unice, neînlocuibile, avem un anumit tip aproximativ prezentat de mai multe fiinţe, nu doar una, dar care oferă condiţia unei atracţii suficient de intense. Însă libertatea asta de mişcare sau dislocabilitate a erosului are mai adesea şi alt motiv, anume imperfecta individuaţie a unei anumite fiinţe. Adică dacă chipul său intern nu este foarte concret (nici nu stie astfel ce vrea, care-i sistemul de valori in raport cu celalalt), atunci şi obiectul dorinţei sale va fi mai de nedefinit şi astfel înlocuibil. Însăşi multele experienţe pot face într-un fel să înlăture fixitatea, dar si ajuta sa recunoasca proiectia externa a interiorului, reacunoscand astfel compatibilitatea reala, relatia evolutiva.

Nivelul ultim, cel exterior, unde centrul de greutate al proprii fiinţe cade asupra lui, e caracterizat de o creştere peste măsură în alegerea sexuală a acelei mutabilităţi şi indeterminare a propriului complement sexual. Şi cum, amintindu-ne că pe acest plan totul e neorganic, fără rădăcini adânci, putem avea aici tipul libertinului dornic de a găsi doar “plăceri” şi care preţuieşte o persoana numai în raport cu plăcerea ce-i oferă, din alte laturi acea persoană fiind asemănătoare mai mult sau mai puţin cu altele. Câteodată factorii determinanţi pot fi cei sociali şi ambientali. Dar se poate întâmpla ca erosul să revină la adevărata sa natură şi să acţioneze catastrofal asupra a tot ceea ce s-a format. Căci întâlnirea cu acea persoană poate să distrugă tot ceea ce şi-a făurit individul social în cadrul societăţii sale. Aceste cazuri sunt cele care au folosit ca muză unui anumit gen de literatură şi au drept consecinţă fenomenul divorţului şi recăsătoririlor datorită dislocabilităţii erosului caracteristică straturilor celor mai superficiale ale fiinţei. Aceşti libertini pot cădea pradă propriului joc, sfârşind a se îndrăgosti de cineva, punând capăt permutabilităţii obiectului urmărit de erosul lor, dar pot fi victime şi a unor forme sexuale maniacale. Alt caz poate fi şi cel al unei pasiuni asociată cu dispreţ şi chiar ură între cupluri, caz în care acţionează energia planului cel mai profund, ce elimină factorii de afinitate caracterială şi alte valori dacă procesul ar fi aparţinut planului intermediar. Aşadar sunt situaţii care coincid cu definiţia dată dragostei de către un personaj de-al lui Bourget: „asta e dragostea, o ura sălbatică între două acuplări”.

La individul comun, în special la cel din Occident, experienţa erotică are mai mult un caracter pasiv. Parcă procesele se ivesc şi se derulează de la sine, fără ca voinţa acestuia să se implice, încât nici nu le centrează concret în vreun nivel din cele trei. La fiecare individ, fenomenul are o prezenţă variabilă. De asemenea, pe baza unor diferite instituţii se pot face consideraţii de psihologie diferenţială. Ca de exemplu, poligamia are drept presupoziţie naturală un tip masculin în care Eul are un mai mare grad de libertate în raport cu erosul (cu un mai mare grad de dislocabilitate şi, ca urmare, un grad mai mic de fixare), un tip la care experienţa erotică în sine are mai multă însemnătate decât relaţia cu o femeie sau alta ca persoană. De aceea, trecerea de la poligamie la monogamie ar echivala într-un fel cu înlocuirea unui tip inferior cu unul superior, prin aservirea faţă de eros şi faţă de cel de sex opus.

 

 

Despre Antonia Dragomir