Între paranteze
Tu nu m-ai întrebat niciodată,
dacă te iubesc.
În tăcere m-ai privit cum stau nemişcată,
printre stropii de ploaie
de parcă pământul nu ar avea,
memoria florilor strivite
şi eu nu aş putea să răcesc!
Nici măcar nu mi-ai întins mâna
să nu mă rătăcesc,
printre drumurile tale
de parcă eu aş putea să ies mereu
desculţă din orice întrebare
să-ți simt poezia în tălpi
fără măcar să-ţi învelesc distanţele
şi cearcănele,
cu gene de copil.
(Ar fi doar un joc şi te-ar prinde.)
Tu nu m-ai întrebat niciodată,
dacă te iubesc.
În tăcere m-ai privit cum probez,
ţurţuri dantelate.
În oglinda tainelor de iarnă
nu mi-ai lăsat nicio iluzie,
cu chip solar.
Nici ceaţa nu s-a aşezat
în genunchi spre tine
în drumeţiile tale să te rogi
la crucea ce-mi creşte
din creştet de munte
din piatra sub limbă
pe partea cealaltă a podului
trei generaţii să nu mai treacă
şi un pui de cârtiță să salvăm.
În plin întuneric să ne privim
cum alunecăm printre cuvinte
ca Alice în groapa de iepure!
Nu m-ai întrebat niciodată nimic
din atâtea vieţi să-ntorci,
pagini de demult
să-ți plece muzele de demult
eu să nu mai fiu
între paranteze.
Dă click aici şi conectează-te în mine (…).
Răspunde