Limbajul seductiei

Comportamentul psihosexual are un caracter complex. Adesea, pulsiunile sexuale nu se pot manifesta liber, direct, deschis, necesitând forme ocolite de manifestare, apelându-se la calea sublimării. Aceasta joacă un rol important în procesul de “descărcare pulsională” în cadrul comportamentului psihosexual uman. O formă ce însoţeşte manifestările psihosexuale este flirtul. El e legat de apetitul sexual şi constituie expresia externă a acestuia. E un limbaj polimorf, ce exprimă dorinţele sexuale ale unui individ faţă de un altul.
Astăzi modelul lui Don Juan nu mai este o legendă, este numele comun cu care cei care ies la agăţat îşi împopoţonează aroganţa. Dar consacrarea asta lingvistică compensează indiferenţa pasionată a dorinţei prin numărul cuceririlor. Don Juan-ul contemporan e bărbatul cu succes, play-boy-ul care, pentru că are trecere la femei, se laudă că nu se încurcă cu oricine. La polul opus, fantele se consacra splendorilor, este contrariul unui instinctiv, e un specialist meticulos al dezirabilului, are ca lege: “această stereotipie generală a modelelor de frumuseţe”, enunţată de Baudrillard. “Îmi plac femeile” – expresie idioată şi vanitoasă de profesionist al seducţie care de fapt exprimă: ‘‘mă prezint: licenţiat în sexul frumos, doctor în eternul feminin, şi ceea ce îmi place este măiestria ce-mi asigură reţetele prin care le am şi pe cele mai inaccesibile femei, mutra prietenilor când mai agăţ încă una, prestigiul dat de acumularea lor”. Nu toţi gândesc şi vorbesc aşa, dar chiar şi cei ce luptă contra aventurii, au acelaşi spirit de supraveghere. Un prim paradox al seducţiei fiind: minoritară ca piaţă, ea e omniprezentă ca privire. Tranzacţia e rară, obsesia e universală. În acest bazar pietrificat care e exteriorul, toată lumea e cumpărătorul, toată lumea e marfă şi nimeni nu face afaceri (cu excepţia raportului client-prostituata despre care vom discuta). Celălalt e privit pentru a-i fixa preţul, cauţi în privirea altuia propria cotă, toţi devin fiinţe avide de imagini, imagini însetate de recunoaştere. Rar iese cineva din aceasta condiţie. Ura faţă de fante (faţă de dezinvoltura lui, de vânătoarea lui de trofee rare şi recompense) coexistă cu o confruntare scrupuloasă faţă de modelele lui. Exprimarea dorinţei deranjează, în timp ce nevoia de a fi dezirabil are forţă de lege.
Freud a contribuit interesant la tema cochetăriei feminine, în “Pentru a introduce narcisismul”, cu substanţialismele care slăvesc graţia misterioasă ce emană din femeie sau pun în gardă împotriva perfidiei ei. El e poate primul care arată că femeile se consacrau frumuseţii lor ca să se răzbune contra represiunii la care erau supuse, lipsei libertăţii de alegere, iubindu-se până la a-şi fi autosuficiente. Dar astăzi contextul social e schimbat radical: prin independenţa economică femeile capătă autonomie afectivă, sunt libere să aleagă cât doresc. Simptomul narcisic nu da înapoi ci se generalizează, transcende opoziţia masculin/feminin, e unisex.
Înainte femeia era obiect, bărbatul privire. Acum ambele sexe joacă simultan cele două roluri. Suntem judecaţi după capacitatea de a fi doriţi, corpurile dezbrăcate nu mai arată nuditate, ci urâţenie sau frumuseţe. Graţia nu mai este un har, este o valoare morală şi monetară, se dobândeşte prin bani şi disciplină. Metamorfozele prin care trec femeile din revistă(de exemplu) ne spun că vigilenţa permanentă e o lege. Arta de a place e arta de a-ţi amâna propria excludere. Libidoul nu mai este reprimat pe faţă ci canalizat, îndreptat de către subiect asupra propriei imagini.
Prezentul a atins o dublă eliberare: am ridicat tabu-ul ce făcea din sexualitate subiect interzis şi am lăsat corpurile să se exprime, făcând ca sexualitatea să vorbească în noi. Astăzi când cel mai profund aspect este pielea, toate excluderile sunt date in numele corpului, ”rasismul” îşi caută o justificare libidinală. Dorinţa palavrageşte dar adevărata dorinţă nu mai există. O mie de femei , spune marele seducător: ceea ce înseamnă în toate cazurile aceeaşi dorinţă declinată de o mie de ori, adunând pe fiecare în numele unui principiu de identitate – sexul. Fantele îşi ţine ochiul aţintit, Don Juan îl ţine închis în faţa tipului de femeie, dar amândoi se agaţă de o singură poftă imuabilă. Ceea ce ar mai fi de inventat, ar fi o privire multiplă încărcată de referinţe, o seducţie scăpată de iluzia unor criterii obiective, determinabile, o coexistenta în acelaşi ochi a mai multor norme contradictorii, de alegeri labile.
“Odinioară, când voiai sa faci curte, vorbeai de dragoste”, spune Borin Vian. Aspiraţiile sexuale erau ascunse prin buna-cuviinţă, prin rolul sentimentalului, ce ridică în slăvi stăpânirea pe care femeia a pus-o pe inima lui în termenii camuflaţi. Limbajul amoros era ca un bal mascat la care nu erau admise decât pulsiunile devenite de nerecunoscut prin deghizarea afectivă. Se spunea inimă în loc de sex, obsesiile genitale erau formulate în termeni de sentimentalitate, un alibi codificat, o pledoarie a dorinţei care se scuza că există. Astăzi zâmbim de acest pios subterfugiu fără să ne dăm seama cât era de comod, căci seducţia dispunea de o retorică vastă, iar literatura făcea un serviciu de nepreţuit: sufla replici, îl ajuta pe fante la agăţat. Noi am denunţat ipocrizia acestor tirade amoroase, încât orice îndrăgostit pasionat a luat de bun faptul ca astăzi se riscă şi îşi distruge şansele, devine ridicol dacă vorbeşte de dragoste. Înainte ardoarea sentimentală era un interactiv în seducţie, astăzi a devenit interdicţie majoră. Inima este pe post de slip.
Revoluţia aplicată la juisare, reprezintă o economie pentru că îl scuteşte pe desfrânat să mai piardă timp pentru a face dezirabilă propria dorinţa, satisfacerea lui devenind o datorie. Pe vremea când omenirea avea un corp dar şi un suflet şi îşi trăia existenţa sub egida acestei dualităţi: dragostea era mântuirea, dorinţa era păcatul, sentimentele şi duioşia ascundeau josnica potolire a instinctelor. Acum trupul nu mai are vreo necurăţenie, chipul nu mai este spiritualizat, sexul nu mai este ticălos, dar cu toate astea sexul rămâne vinovat: nu de josnicie cat de impersonalitate. Poziţia femeilor pe piaţa seductivă s-a schimbat: ele erau muzele, inspiratoare şi destinatare ale discursului masculin: şi iată-le ca iau cuvântul. Erau idolii cultului, dar acum iniţiativa lor echivalează aproape total pe a bărbaţilor şi ele având o dorinţă care vrea să placă şi o dorinţă care vrea să apuce. Mai mult, chiar bărbatul ia adesea rolul leului ce stă la pândă şi o aşteaptă pe femeie să preia iniţiativa.
Cea de-a şaptea revoluţie psihosexuală (momentan ultima), a adus competiţia între sexe ce a deschis calea conflictelor, fiecare căutând să-l domine pe celalalt. Matriarhatul în care ne aflăm prezintă acest paradox: femeile ce-l comandă nu sunt în esenţa lor femei, ci “avortoane stângace de bărbaţi rataţi”. O altă metodă ne face să scăpăm azi de schimbul verbal practicând seducţia prin corespondenţă (anunţuri ziare, chat-uri online etc.). O poftă cibernetizată care îşi programează partenerul. E ceea ce ar putea fi o cale mai uşoară pentru timizi, un motiv ca cel al lui Rousseau ce l-a făcut să ajungă un mare scriitor: ca să-şi restabilească drepturile, pentru lăsa o imagine mai justă, mai măgulitoare, mai rentabilă. Cum spunea în “Confesiuni”: “Am luat hotărârea de a scrie şi de a mă ascunde tocmai pentru că-mi convenea. Dacă m-aş fi prezentat în carne şi oase, nimeni nu ar fi ştiut câte parale fac.” Acestea ar putea traduce neîncrederea în sine, putând să placi ascunzându-te.
Concluzionând putem spune că, mentalitatea mercantilă există acum şi dincolo de piaţă, totul a devinit o piaţă, inclusiv sentimentele, totul se reduce la un şantaj moral, la dezordine, desacralizare, de persecuţie a tot ce apare ca spirit şi de exaltare a tot ce e material si degradant, haosul e superior celui descris de Kali-Yuga.

Etichete:

Despre Antonia Dragomir