Pene albe in albastru, pescarusii
brusc isi iau zborul din talaz!
Soarele se ridica din valuri odata cu ei.
-Marea: „Te rog, mai ramai cu mine!”
-Soarele: „Nu, inca n-a venit acea zi!”
-Marea: „Si ce-am sa fac intre timp?”
-Soarele: „Intre timp, ai sa-mi rasfrangi chipul.”
-Marea: „Tulburata, muschi de apa-ncordez
ma inalt, din albie sa ies stringand:
Vantule, ajuta-ma! „
-Vantul: „Soare, nu asculta Marea
cum ai asculta o singura lacrima
degeaba tipa pescarusii ganduri carnale
si fiintele acvatice inoata spre tine
asemenea valurilor
suflate de mine!
nu-ti mai indeparta razele,
lasa-le sa-i oglindeasca adancul
asemenea nisipului arsita
si asculta valurile de dantela
cum canta un arabesque pe clape de ape
arunca-te in ea!
fara tine, viata ei este o insula pustie.. „
-Marea: „Dar nici vorba,
nici nisipul fin
nu aduna firescul flux,
degeaba rechinii sfarteca muritorii
care-mi sorb duiosul chip!
imi ramane retragerea,
totul se inchide in matca,
pe dig strivesc absente,
doar urmele pestilor
rotirea lor muta mai aduna algele verzi,
durerea….
ramai macar un far de zi,
frumos in zilele pustii,
un vis, chemat de valul meu
pe malul unde mor mereu
sa-ti construiesc un pian de nisip
clapele sa-i fie scoicile albe si negre,
iar corzile un curcubeu daruit de cer
sa rasune a cristal tipatul
cand pescarusii ating in zbor aripile de stanci! „
-Soarele: „Tu spui ca ai nisipul fin,
dar ma inteapa ca un covor de ace,
am obosit si eu de-atata sare,
ochii sa-i tin inchisi
cum sa vad in pantecul tau albastru,
cum sa tasneasca meduzele prin orbitele mari
ca sa te lumineze?!
pescarusi, ajutati-ma!”
-Marea: „Atunci lasa-mi o durere
fara chip solar
ramai intre diguri
fara nisipuri prea feminine,
prea miscatoare, prelinse din mine!
se-nnegresc algele-n moarte
sufletul umed se usuca
nu stiu cum sa inec iubirea
despicand tarmul in sapte chinuri!
incaleca-mi valul,
Neptun sa-l trezesti, stele de mare sa-nfiori
sa nu mai sovaiasca nici aricii
sub raza ta
corabiile-n mistral sa-mi suiere tainele
pamantului pe care-l rodesti
fara busola sa navigheze
Cronos inghitind
secunde reci
scoicile sireag sa lege
acelasi destin
aceeasi briza inghesuita intr-o sticla.
nu vezi meduzele cum se zbat in ea
cersind clipe in plus de viata?
…..atatea plecari, cate sanse?! „
-Vantul: „Mare, cuvintele trebuie sa le inmoi bine,
in tarmul invinetit,
oricum in acest timp nu va puteti atinge,
asteptati sa vina pestii la mal,
sa faca pace cu pescarusii,
cu toti ochii, cu toate gurile,
sa vina sa va vorbeasca, numai voi sa taceti,
numai voi sa priviti, nemiscati neatinsi! ”
-Soare: „In somnuri, in sare,
atatea vieti sa-ntorci,
in culcus de nisipuri inerte
pana atunci eu vreau sa eclipsezi
o mie de ceruri, frumoaso,
cu triumful tau albastru! „
……………………………………………………..
Si Marea purta chipul solar la piept, iar Soarele continua sa se lupte cu norii si spiritele intunecate. De cate ori acesta privea in jos, isi vedea reflexele in valuri, si sabia sa devenea mai puternica si-i supunea pe vrajmasii sai care strigau: „Sa fugim, caci Marea-l iubeste!”
Amandoi din ce in ce mai puternici, Marea purtandu-i chipul Soarelui, iar el simtindu-se inundat de iubirea Marii. Dar intr-o zi, ziua aceea veni odata cu seara, iar atunci soarele cobori in mare, urias, radios. Marea seca sub scutul de foc, Soarele evanescent in ea, si fiecare sarut aprinse o stea, iar dragostea lor se-nalta pe cer ca o Luna feerica! Si toti exclamara vazand-o: „Sa ne iubim, ca marea si soarele!”
………………………………..
Singurul adevar irefutabil ramane cel al Vantului.
Răspunde