Mercantilizarea seductiei. Tehnicizarea sexului. Degringolada cuplului.

Când pulsiunile sexuale nu se pot manifesta liber, direct, deschis, necesitând forme ocolite, se apelează la calea sublimării care joacă un rol important în procesul de “descărcare pulsională” a comportamentului psihosexual uman, la un limbaj polimorf, ce exprimă dorinţele sexuale, la flirt.
Astăzi modelul lui Don Juan nu mai este o legendă, este numele comun cu care ies la agăţat prezumțioșii, sau cei care caută validarea prin sex. Consacrarea lingvistică compensează indiferenţa pasionată a dorinţei prin numărul cuceririlor. In schimb, fantele se consacră splendorilor, este opusul instinctivului, e un specialist meticulos al dezirabilului, are ca lege: “această stereotipie generală a modelelor de frumuseţe”, enunţată de Baudrillard. “Îmi plac femeile” – expresie idioată şi vanitoasă de profesionist al seducţie care de fapt exprimă: ‘‘mă prezint: licenţiat în sexul frumos, doctor în eternul feminin, şi ceea ce îmi place este măiestria ce-mi asigură reţetele prin care le am şi pe cele mai inaccesibile femei, mutra prietenilor când mai agăţ încă una, prestigiul dat de acumularea lor”.

Desigur că nu toţi gândesc şi vorbesc aşa, cum majoritatea bărbaților contemporani nici nu prea știu ce vor, dar, chiar şi acei câțiva care eludează aventura, au un spirit de supraveghere. Un prim paradox al seducţiei fiind: minoritară ca piaţă, ea e omniprezentă ca privire. Tranzacţia e rară, dorința e universală. În acest bazar pietrificat care e exteriorul, toată lumea e cumpărătorul, toată lumea e marfă şi nimeni nu face afaceri (cu excepţia raportului client-prostituată). Celălalt e privit pentru a-i fixa preţul, cauţi în privirea altuia propria cotă, toţi devin fiinţe avide de imagini, imagini însetate de recunoaştere. Rar iese cineva din această condiţie. Exprimarea dorinţei deranjează, în timp ce nevoia de a fi dezirabil are forţă de lege.
Freud a contribuit la tema cochetăriei feminine, în “Pentru a introduce narcisismul”, cu substanţialismele care slăvesc graţia misterioasă ce emană din femeie sau pun în gardă împotriva perfidiei ei. El e poate primul care arată că femeile se consacrau frumuseţii lor ca să se răzbune contra represiunii la care erau supuse, lipsei libertăţii de alegere, iubindu-se până la a-şi fi autosuficiente. Acum contextul social e schimbat radical: prin independenţa economică femeile capătă autonomie afectivă, sunt libere să aleagă cât doresc. Însă simptomul narcisic se generalizează, transcende opoziţia masculin/feminin, e unisex.
Înainte femeia era obiect, bărbatul privire. Acum ambele sexe joacă simultan cele două roluri. Suntem judecaţi după capacitatea de a fi doriţi, corpurile dezbrăcate nu mai arată nuditate, ci urâţenie sau frumuseţe. Graţia nu mai este un har, este o valoare morală şi monetară, se dobândeşte prin bani şi disciplină. Metamorfozele prin care trec femeile-model de frumusețe, ne spun că vigilenţa permanentă e o lege. Arta de a plăcea e arta de a-ţi amâna propria excludere. Libidoul nu mai este reprimat pe faţă ci canalizat, îndreptat de către subiect asupra propriei imagini.
Prezentul a atins o dublă eliberare: am ridicat tabu-ul ce făcea din sexualitate subiect interzis şi am lăsat corpurile să se exprime, făcând ca sexualitatea să vorbească în noi. Astăzi când cel mai profund aspect este pielea, toate excluderile sunt date în numele corpului, ”rasismul” îşi caută o justificare libidinală. Dorinţa palavrageşte dar adevărata dorinţă nu mai există. O mie de femei, spune marele seducător: ceea ce înseamnă în toate cazurile aceeaşi dorinţă declinată de o mie de ori, adunând pe fiecare în numele unui principiu de identitate – sexul.
“Odinioară, când voiai sa faci curte, vorbeai de dragoste”, spune Borin Vian. Aspiraţiile sexuale erau ascunse prin buna-cuviinţă, prin rolul sentimentalului, ce ridică în slăvi stăpânirea pe care femeia a pus-o pe inima lui în termenii camuflaţi. Limbajul amoros era ca un bal mascat la care nu erau admise decât pulsiunile devenite de nerecunoscut prin deghizarea afectivă. Se spunea inimă în loc de sex, obsesiile genitale erau formulate în termeni de sentimentalitate, un alibi codificat, o pledoarie a dorinţei care se scuza că există. Astăzi zâmbim de acest pios subterfugiu fără să ne dăm seama cât era de comod, căci seducţia dispunea de o retorică vastă, iar literatura făcea un serviciu de nepreţuit: sufla replici, îl ajuta pe fante la agăţat. Noi am denunţat ipocrizia acestor tirade amoroase, încât mulți îndrăgostiți au luat de bun faptul că se riscă şi îşi distrug şansele, devin ridicoli dacă vorbesc de dragoste.

Înainte ardoarea sentimentală era un interactiv în seducţie, astăzi a devenit interdicţie majoră.
Revoluţia aplicată la juisare, reprezintă o economie pentru că îl scuteşte pe desfrânat să mai piardă timp pentru a face dezirabilă propria dorinţa, satisfacerea lui devenind o datorie. Pe vremea când omenirea avea un corp dar şi un suflet şi îşi trăia existenţa sub egida acestei dualităţi: dragostea era mântuirea, dorinţa era păcatul, sentimentele şi duioşia ascundeau josnica potolire a instinctelor. Acum trupul nu mai are vreo necurăţenie, chipul nu mai este spiritualizat, sexul nu mai este ticălos, dar cu toate astea sexul rămâne vinovat: nu de josnicie, cât de impersonalitate. Poziţia femeilor pe piaţa seductivă s-a schimbat: ele erau muzele, inspiratoare şi destinatare ale discursului masculin: şi iată-le ca iau cuvântul. Erau idolii cultului, dar acum iniţiativa lor echivalează aproape total pe a bărbaţilor şi ele având o dorinţă care vrea să placă şi o dorinţă care vrea să apuce. Mai mult, chiar bărbatul ia adesea rolul leului ce stă la pândă şi aşteaptă femeia să preia iniţiativa. Cea de-a şaptea revoluţie psihosexuală (momentan ultima) cu miscarea feminista, a produs traumatisme identitatii sexuale prin feminizarea barbatului si masculninizarea femeii. Barbatul si femeia absoluta sunt evanescenti. 

O altă metodă ne face să scăpăm azi de schimbul verbal practicând seducţia prin corespondenţă. O poftă cibernetizată care îşi programează partenerul. E ceea ce ar putea fi o cale mai uşoară pentru timizi, un motiv ca cel al lui Rousseau ce l-a făcut să ajungă un mare scriitor: ca să-şi restabilească drepturile, pentru lăsa o imagine mai justă, mai măgulitoare, mai rentabilă. Cum spunea în “Confesiuni”: “Am luat hotărârea de a scrie şi de a mă ascunde tocmai pentru că-mi convenea. Dacă m-aş fi prezentat în carne şi oase, nimeni nu ar fi ştiut câte parale fac.”

Concluzionând putem spune că, mentalitatea mercantilă există acum şi dincolo de piaţă, cuplul modern dizolvându-se treptat prin devalorizare, devenind o asociere de interese cu caracter tranzacțional, superficial, impersonal. Trăim erodarea celor trei modele tradiţionale ce catalogau odată perspectiva amoroasă: modelul conjugal pentru sentiment, cel androginal pentru coit, cel genital pentru sex. Chiar daca sotii nu mai au ce reprosa parintilor sau nedreptatii sociale, chiar daca se leaga in numele dragostei, cuplul refuza din ce in ce mai des sa mai fie un tot, sa se piarda unul intr-altul si sa cunoasca lungul extaz incremenit al amorului nebun. Isi spun „te iubesc”, se conformeaza, dar inventeaza metode pentru a-i contracara efectele. Traim epoca indragostitilor neincrezatori care nu mai crediteaza nici macar dorinta pe care le-o inspira pasiunea.

Sexualitatea nu are finalităţi metafizice, spirituale, sens, nici transgresiune, nici subversiune, şi în principal nici împlinire. Juisarea s-a convertit într-o tehnologie ce tratează organele ca pe nişte maşini tehnice în aşa fel combinate încât să dea randament, care sistematizează şi raţionalizează formele fundamentale ale voluptăţii. Ea nu mai are sex pentru modernitate, indiferent că se vorbeste de bărbat sau femeie, cuvântul este neutru, ca şi când ceea ce e valabil pentru bărbat e valabil pentru fiinţa umană în genere.

O mixtură de trădari, de eşecuri, de exerciţii ridicole, de ingerări de pilule, de poţiuni şi injecţii spre a obţine erecţii de lungă durată şi orgasme absolut fără de valoare, pentru că sunt lipsite de spirit, de arhetipalitate, de adevăr! Ştiam că în sex prefigurează misterul Unului, dar se degradează în îmbrăţiaşări animalice, se descompune şi se risipeşte în sentimentalisme fade sau în regimul domesticit al legăturilor socialmente autorizate. 

O degringoladă desacralizata, o persecuţie a tot ce apare ca spirit, sacru, şi exaltare a tot ce e material si profan… pare că haosul e superior celui descris de Kali-Yuga.

Etichete:

Despre Antonia Dragomir