Poeme de Antonia Dragomir

Din volumul „Avataruri”, de Antonia Dragomir

 

Intre doua distante

 

nicio strada nu mai asculta

ecoul umbrei dinaintea despletirii

povara spatiului cade pe umarul pietrei

in urma mea roi-vor dureri

unite de poduri

in timpul tras pe roata

raman zidita-n tine

asteptandu-l pe Dumnezeu

sa ne uneasca pe schele.

 

nu plange inca-odata iarna

un singur anotimp n-aduce pasarea.

 

Piatra de pe suflet

Ce iluzie sa-ti deschizi zambetul
in saruturi seci cand
toate lacrimile cerului
in tine s-au scurs
stii bine
doar izvoare vei naste
degeaba-ti speli pasii
in urma urmelor lui
viata iti schioapata
si doar natura stie
de ce nu se construieste un pod
din piatra de pe suflet
sa traverseze umblatorii de instincte
doar in umbra trecutului

degeaba arunci piatra in putul bunicii
putul in care a cazut cainele Florica,
in care ai vazut prima data cercul
si ai simtit prima data golul
stii bine:
dintre toate distantele pamantului
cea dintre doua inimi nu se masoara!

ti-am mai spus
trebuie sa cauti un barbat care plange mult
sa-ti inunde cavitatea toracica
sa-ti stinga focul
inainte sa se faca cenusa
tot ce-i pamantesc din tine!

 

 Palme intinse spre cer

 

In palma stanga

ma bantuie un ciripit rece

si as plati o pasare sa-mi ciuguleasca

liniile serpuite intr-un singur barbat

aripa sa se deschida

in zidul decojit de pe oase

sa nu-mi mai tarasc sangele

prin cuiburi plouate

sa curga prin mine, strat cu strat,

sufletul celui cu mostenire curata.

 

In palma dreapta

ma ascund de ploi

in bratele sarate

ale lui orisicui

dar nu stiu cum sa-i lepad sangele

sa-l deschid in albul

din privirea lor

meduzele sa tasneasca

ca sa-l lumineze.

nu stiu cum sa curg

imbratisand cu alte culori

e prea mult rosu in mine

tipa pescarusii 

ganduri carnale

doar cucuveaua cenusie

asteapta ca cerul

sa isi acopere ochii          

sa se ingroape si el langa ei.

 

Raman zborul care nu zboara sub zbor.

 

 

O lume sterila

 

De atatea ori a ridicat-o pe umeri

ca pe o cruce legata cu mainile de iarna

si i-a spus:

 „Tu stii o singura lume

si aceea e a ta

nimanui nu i se intampla un mar

rotund este cercul cu care arunci

seminte sterile dintr-un piept in altul

din stele rasarim uneori

primul planset al pruncului

nu amuteste ultimul planset de femeie

orice facere de lume noua

este apocalipsa lumii noastre

la fel cum o facere de bine,

stii tu…

 Iubirea nu iti este soarta

nici macar iubirea de frate

iti faci animale de cruce

din sange un caine infometat

sa iti ceara o bucata din suflet

ca sa-ti stea de paza la gat

legat de bucata de piatra.        

 Orasul cu semafoare ma cheama

pana ma intorc cu lumina

ti-am lasat toate numerele de urgenta

mai pune lemne pe foc,

arde iedera de pe casa

si aluneca daca mai poti

in vazul tuturor.”

 

Intr-un final, cuvintele lui

i s-au mutat in ochi

Si de atunci doar cainele o mai viseaza

femeie sau mama.

 

 

O karma de ars

 

In lumina din candela inceputului

speranta unor lumi suprapuse 

cauta scanteia in care sa ard intreaga

si las intelesul sa se faca inteles:

 

lumea a devenit o anticamera

de cimitir cu plata

 

de la suflet la trup

daca ma voi intoarce

sa ma lasati sa termin acest poem,

ultima relatie karmica:

 

timpul nostru impreuna

avea deja mult prea multe pacate

inca de la primul sarut, am stiut

sangele tau mirosea familiar

precum camera mea rosie

degeaba floarea si-a strans puternic

petalele imprejur,

amintirile exalau un iz fetid,

de moarte traita in incest.

inca de la prima acuplare,

Dumnezeu ne-a masurat

distanta dintre noi

lasandu-ne la indemana

anafura si apa pentru impartasanie

si ne-a spus soptind ca moartea va trece

cam o data la sapte zile

cat pentru toate celelalte sapte vieti

sa aduca lumina in urma noastra

sa inghesuim rugaciuni intr-un singur pas

ca un iepure prins intre faruri

sa usuce florile de duminica

sa tinem evidenta fiecarei petale

asa cum biserica

tine evidenta fiecarui pacat

polenul strans din fiecare stamina

sa fecundeze alte radacini

din frunze tinere sa-ti prepar un ceai

pe care sa nu-l termini niciodata

sa stea in cana mea

pana vei aduna in ea toate semnele,

pentru a prinde o noua forma

pentru a inchide in ea o noua viata.

…………………………………………..

in fond, copacul e singurul care moare-n picioare

iar inima ta de lemn nici moale nici prea tare

a retezat trunchiul imbatranit

macinat in copilaria mea, de carii si larve

pe vremea cand crestea din tine in mine

ultimul tau vlastar

(mai am si acum varstele ce mi le-ai lasat in palma cu nuiaua)

si acum in obstinatia  ta te crezi infailibil

nu stii ca esti un suflet

supus greselii premeditate de mine

nu stii cate sfinte ai calcat in picioare

nu stii cum i-ai dat drumul peste ape

si cum duhul meu a plutit printre poduri!

 

(si acum ametesc privind vartejul si caut un copil sa ma sprijin)

 

iti poti arcui peste mine maduva spinarii

crezand ca o faci cu un tel corector

subversiv celui procreator

de parca iti poti ascunde pacatele

in despicatura mea ca-n scorburi de pasari

de parca ti-ar creste tie o aripa

daca mi-ai scoate mie carnea proaspata

si m-ai pune sa-mi scriu viata ca o reteta vegana

de parca ai putea sa-ti inveti copiii sa scrie corect

fara semnatura coitului: samanta arboricola

 fara sa ma citesti inocent.

 

(in palmele fetitei mele se vor aseza stele cazatoare)

 

degeaba incerc acum sa te decupez din ancestral,

materialul cu care imbracam papusile

s-a terminat demult

si pe ele le-am aruncat inainte

sa ni se arunce tarana pe trup

degeaba ma intep cu acul in deget

si-n picatura de singe vad lumea noastra

iar prin gaura acului cos toate povestile

si insailez umbrele

poate candva vesmintele noastre putrede

isi vor recapata culorile sarbatoresti

si ma voi infasura in ele ca o mumie

pregatita sa ies din ciclul de vieti.

 

dar pana atunci

nu voi mai striga-n urma ta

te voi asculta ca pe un vers nescris

multumindu-ti ca ai lasat cerul deschis

si am auzit ploile venind 

si am vazut trecerile prin noi,

stelele si planetele cazute pe fundal,

care au privit, martore,

cum tu m-ai rastignit cu aceeasi voluptate

 

degeaba s-a luptat carnea pe intuneric,

ne-au despartit oasele capului

degeaba din incest s-a scris cast

textul inecat in ochii tai ca marea,

degeaba as fi despletit salciile in ei

si as fi limpezit apele departarilor,

lacrimile mele aveau menirea sa-i deschida

 

dar tu ai ales sa pleci la dus sa speli

absentele noastre tot mai reci,

absentele noastre tot mai vechi

si ai uitat sa te mai intorci

lasandu-ma pe mine sa rotesc

destinul pe deget ca un inel,

inelul lui Saturn,

cautand pe cer ceva rotitor 

portavoce vocii lui Dumnezeu

sa-i auzi soapta,

daca mie nu mi-ai auzit inima.

 

stiu, ingerul meu batea prea tare din aripi

ca sa-ti mangaie tie tamplele

si mie loviturile crengilor tale

din arborele nostru genealogic

iar acum inima noastra mai asculta la unison

doar bataile inimilor de caine

care ies cu frunze in boturile fara botnite

 ca sa spuna ce-i doare

sau ce-au mai facut pe-aici bune rele

“stapanii” lor!

(de mi-ai fi ascultat macar cainele,

te-ai fi jucat cu cozi de cometa)

 

sunt frumosi oamenii care pleaca

cu nereidele lor in larg

cu iubirea lor care se retrage-n melci

ii scuipa si cerul sa nu-i deoache

sa nu se mai intoarca

fara ingerii care sparg seminte

scuipand printre dinti cojile

ca pe niste barci de salvare.

 

sunt frumosi oamenii care stiu

ca piere limba ceasului pe limba lor

si sunt singurii care au timp

unde incepe si se termina nebunia

nu conteaza

 

rasar cadavrele de ieri, de maine

ies pe jumatate din pamant

sa-si caute jumatatea

sapte cete de ingeri

cu palmele insangerate sa-i lege de ea.

 

sunt frumosi oamenii care stiu

ca despartirea si unitatea nu conteaza

acesta este locul si mostenirea noastra 

crepuscul intre somn si trezie,

travesat de valurile viselor

din ce nu am avut, tu stii bine

putem lua totul inca odata inapoi

ca orbii o sa ne cautam in cenusa

cu privirea vom rasfata eternitatea

curgand unul spre celalalt,

pana in pantecul flamand al pamantului. 

 

este simplu:

tot timpul universului este un mugure,

adapostit in mintea mea

 

si-mi va incrutisa mainile

soptindu-mi multumit raspunsurile

la toate intrebarile cu noi.

 

sunt o fiinta facuta din asteptari

am multa rabdare in durere

dar tu asta nu stii.

 

intre timp,

ma rog Domnului sa aiba mila de noi,

sa nu mai faci schimb de planete cu tata

 

si ma rog sa pot uita toate cele

pe care le dezbat prea mult cu mine insami

si le explic prea mult

incat peste cadavrele omorate cu cuvinte

sa creasca pietrele funerare

haide sa ne vizitam groapa,

cand plecam?

 

(si cand voi termina poemul, El va veni si ma va ajuta sa-mi car geamantanul plin cu aripi de inger.)

 

Samsara

 

O data la sapte vieti ma asteapta sa vin acasa
sa caut graul dospit pe fruntea mantuirii
sa storc stelele de sete de El
sa nu mai simt acrul strugurilor din iubirea lumeasca
sa beau mustul in care a fermentat distanta
sa cos pantecul mamei cu ate de nunta
si moartea ascunsa sub voal de mireasa
sa nu-mi mai rupa din coasta
aripioare de ingeri.

O data la sapte vieti ma asteapta sa vin acasa
departe de carnea lipita de cruce
departe de barbatii
care poarta doliu pe sub piele
de cate ori ii vad dezbracati.

O data la sapte vieti
o femeie oarba merge cu spatele inspre sine
inspre cerul din care ochii mortilor
o privesc tot mai adanc
sa-i masoara distantele
dintre lumina si nemiscare
dintre oamenii de zapada si fulgii petrecuti
prin suflete de batrani.

O data la sapte vieti
o femeie oarba scrie pe zapada
cu maini de zapada
ca un mantuitor de bulgari de pamant:

De ce nu ma intorc Doamne doar la tine?

 

Despre Antonia Dragomir