Printre diateze pasive, zidul solitudinii se scobeste cu prezentul conjugat de familie

6 noiembrie 2005

Jurnal: o zi obisnuita in familie

Ma uit meditativ in dulapul cu haine. Letargica, fac mecanic cateva probe cand, inopinat, o voce draga de la capatul telefonului ma trezeste din amorteala, iar ritualul vechi de sase ani isi regaseste entuziasmul. Ii dau mamei obisnuiata sarcina: sa ma astepte cu o masa gustoasa. Privirea-mi analitica si precauta face un ultim tur al casei, imi iau bagajul si plec la drum.

Nimic nou: autostrada Bucuresti-Pitesti ma intampina matofita, orasul repudiat se hlizeste la mine fara sa stie ca pentru familia mea m-as duce si la capat de lume!

Ajunsa in fata portii nu gasesc nici un covor rosu dar am parte de cea mai entuziasta primire de o pura afectiune: cea a lui Adonis. N-am receptat de la nici o fiinta o capacitate de exteriorizare a bucuriei atat de natural si emotionant pe cat mi-o transmite el, cel care, pentru ceilalti se numeste caine. Pe cat de inefabila este simtirea lui, pe atat de superfluu este gestul marturisirii mele. In fine.. Ei-cei doi caini, cateva pisicute si mai nou doi porcusori de guineea, mama, tata, fratele, sunt membrii familiei mele.

Trecand pragul casei parintesti, intru si urc scarile catre camera mea de la etaj pentru a-mi duce bagajul si a ma schimba. Cele doua umbre -mama si Adonis- imi acompaniaza pasii. Simt ca as urca toti anii vietii pana la cer cu ei in sincron.. Dar, si asa… pana imi gaseste mama niste haine comode, incep prima mea repriza de nazuri: pantalonii astia sunt prea rigizi, de ce mi-a ratacit bluzele alea largi, de ce centrala nu e deschisa, e prea frig la voi si eu sunt obisnuita sa stau dezbracata prin casa, iar e televizorul deschis la telenovele..! E romaneasca telenovela!, se justifica mama, joaca Florin Piersic! Ii amintesc ca ultima oara era trista ca Florin Piersic murise din primul episod si prin urmare n-are justificare… Insa eu aveam: existentei mele taciturne de celibatara, de apolinica renascuta in tabieturi si solitudine, i se intrezarea evanescenta si se contura ecoul haosului dulce al reintegrarii mele in coabitat. Si mai aveam o foame..

Mananc cu pofta. Gropitele din obrajii mamei, lumina din ochii ei vestesc nerabdarea si prin toti porii exala aceeasi intrebare: ce-ai mai facut? hai, povesteste-mi!.. Parca o silueta fulguranta ni s-a interferat prin spatiu.. O intreb pe mama daca era Dan si ea-mi confirma, nu fara sa uite aditionarea ultimelor ispravii ale fratelui meu in sirul conversatiei noastre. Si iata-ma iar auditoarea nepartinitoare si totusi partasa a eternelor conflicte mama-fiu! Asta e: un acoperis comun cu parintii iti acopera spatele dar te descopera in fata mustrarilor! O sa-l gasesc in fata calculatorului sau poate ne ciocnim in mansarda, la o tigara, si-mi povesteste varianta lui daca are chef si nu ma va eluda sau nu ma va denigra prin prisma statutului pe care mi-l daruieste conduita mamei: cel de musafir. Desigur, valabilitatea statutului meu este conforma unei perioade scurte de sedere: in maxim patru zile expira si odata cu el se poate evapora si complicitatea mama-fiica si implicit „conspiratiune” noastra impotriva lui Dan, iar atunci tot scenariul se poate metamorfoza subit in avatarul vietii noastre de familie de la polul opus: tabara copiilor versus cea a parintilor.

Iesim pe terasa. Eu sa-mi calmez stomacul cu o tigara dupa o masa cu sincope datorate curiozitatii materne, mama, pentru a se hrani din povestirile mele, iar Adonis, pentru ca este legat de mine prin mii de fire pe care omenirea n-a stiut sa le explice pana acum. Nu trece mult timp si vocea matusei mele din strada se intercaleaza-n propozitia mea. Strada unde-mi locuieste familia fiind un fel de strada a neamului. Sapte familii inrudite ne-am impamantenit casa langa casa. Frati, surori, nepoti, mame, matusi, unchi, verisori, copiii verisorilor si ai nepotilor-toti rudele mamei mele. Parintii ei fiind amfitrionii cei dintai, pionierii traditiei. Asadar aici nu doar masa e sincopata! Oricand apare cineva in peisaj.

Nici n-a apucat matusa sa-si duca la final oful, adica sa treaca de la durerea de spate la cea de picioare, caci o alta matusa intra pe poarta din lateralul curtii. Mai ca ma furase peisajul cand verisorul ni se alatura cu o cerere urmata de previzibila intrebare: cand ai sosit? Era ceasul perindarii mele prin ogradele vecine. Ritualul trebuia sa-si urmeze cursul: nu este eficient sa astepti sa vina muntele la om, asa ca am plecat eu in vizita la „muntele” de membrii ai neamului. La fix, caci iubita mea companie trebuia se se dedice si altor activitati mai putin iubite de mine. Mama dintr-o carierista de succes s-a metamorfozat la juma’ de secol de viata intr-o casnica eficienta: se perinda de la un etaj la altul al casei, nici nu incepe bine curatenia intr-o camera ca are grija fratele meu s-o devasteze pe cea tocmai aranjata. Dar poate n-as obloji a sa randuiala daca ceremonia n-ar avea si o forma exterioara data de o curte imensa si un alai de sarcini date de al meu tata.

Mi-am savarsit vizita. Nici o revelatie, nimic euristic, ci chiar „dialogare in monolog”. Si totusi, contactul cu o ruda este o nevoie inextingibila. Nu ne cunoastem cu adevarat si probabil ca nici nu trebuie, caci distanta fizica si ideologica dintre noi este anodina in fata acelui conector metafizic pe care oricat l-ai rationaliza sau nega, el niciodata nu-si va pierde imuabilitatea. Iar constient sau nu, simtul apartenentei il recunoaste asa cum si eu i-am recunoscut pe toti sau mai corect pe cei gasiti la casele lor, in acelasi ambient in care i-am lasat. Este printre putinele recunoasteri securizante pe care ti le ofera o existenta in general incerta. Cu acest gand il regasesc si pe cel cu care monologhez cu cel mai mare succes: tatal meu.

Schimb doua vorbe cu tata (nu mai mult caci nu vreau sa risc reeditarea imuabilelor polemici si prefer sa tergiversez momentul pana ce vine ora plecarii mele din Pitesti, si mai ales pentru ca el niciodata nu exala dorinta de comunicare sau poate e… inavuabila), il las cu expresia sa de om etern aferat si urc in camera mea unde asteapta Adonis sa fiu doar a lui. Copilul meu gelos!… Ma asez in pat mai usoara dar totodata si mai grea. Nu-i nevoie de vorbe pentru ca tata sa-mi transmita supararile ce i-am pricinuit si sa-mi ingreuneze sufletul, dar nici pentru a simti linistea gandului ca suntem cu totii sub acelasi acoperis. Mi-am aminitit de Dan.. Stiam ca daca el a edulat „confruntarea”, e posibil sa-l gasesc in aceea stare incompatibila unei conversatii fertile, dar sub nici o forma nu puteam sa inchei ziua fara sa caut acea simbioza frate-sora din care in general ma hranesc la fiece intalnire. In intentia mea a intervenit indemnul mamei de a face turul final prin bucatarie. Ca de obicei nemarginitul meu stomac doreste un frigider in dormitor caci nu e loc de instaurat ordine in haosul metabolismului meu si nici nu-i placere sa-i dau prilej tatei sa-mi dezavueze tabieturile.

Imi pun pe o tava de-ale poftei nocturne, degust putin si apoi intru in camera fratelui si-l invit la o tigara. Viciul si restrictia casei (aceea de a se fuma doar in mansarda) este deja perimatul nostru liant. Intr-un ritm crescendo glasurile noastre valseaza in cercuri fumurii de tabac. Iar eu in ritmul muzicii inchei o zi obisnuita in sanul familiei stiind ca aici si maine sufletul meu va canta.

22 octombrie 2009

Jurnal: o zi obisnuita in familie

Si totusi.

Scriu cu aceeasi mana, imi iubesc radacinile cu acelasi suflet, dar zidul solitudinii nu mai este scobit cu acelasi prezent conjugat de familie. De un an (22 octombrie 2008) Adonis se odihneste, pe veci, in gradina din spatele casei. O masina l-a ucis, alta masina m-a adus din nou la Pitesti. O alta zi in sanul familiei. O alta zi de scris, fara de diateza activa. Somnul lui a adormit-o. Si nu stiu daca e cazul sa scriu fara sa trezesc ceea ce nu mai poate fi trezit sau sa adorm ceea ce nu mai poate fi adormit. Cica intr-un blog se scrie curent si mai ales despre aspecte cotidiene… S-o faceti voi, cei atrasi in curenti telurici! Eu vreau doar sa ma inalt…. prin toate verbele! Sa ajung la el si la tot ce exista sus!

Of, Adonis, de dorul tau am sa ratacesc etern prin codrii metaforici, dar stiu ca ecoul tau o sa imbrace multe cuvinte scrise! Da, o sa-ti dedic multe pagini Adonis, asa cum iti dedic izvorul de instincte materne care se revarsa-n mine si ma sapa adanc, adanc…. mai adanc decat ar putea fi sapat pamantul in care moartea mi ti-a ascuns corpul: blanita ta calda, de aur, care-mi innobila atingerea! Te iubesc! Esti un inger, esti primul meu copil, tu esti… si doar noi doi stim si cerul… pe norul anilor trecuti te vad, te simt, te scriu, tu esti…

Si totusi…, plec din Pitesti. Un alt copil, niciodata caine, niciodata primul, niciodata pierdut pe strada, niciodata intr-un verb la trecut, ma asteapta in viitor….

Va urma

Despre Antonia Dragomir