În cele ce urmează, o sa vorbim, desigur, despre un act sexual bazat pe magnetismul polarităţii, nu despre cel de utilizare acceptată a corpurilor într-un scop de fapt autoerotic nu mult diferit de masturbaţie, pentru a se atinge un simplu spasm organic sub forma unei satisfaceri individuale, fie a ambilor parteneri, fie doar a unuia, fără o comunicare şi fuzionare, un soi de impotenţa, căci nu se ajunge la acel contact cu substanţa intimă, subtilă şi psihică a partenerului, unica aptă să alimenteze o intensitate dizolvantă şi iniţiatoare de extaze.
După Metchnikoff, Freud a constatat existenţa în individ a unei pulsiuni de moarte, de distrugere, dincolo de “principiul plăcerii”. Acesta considera ca în organism, instinctul vital ar lupta contra tendinţei materiei organice de a reveni la stadiul prevital anorganic, din care ar deriva. Am avea plasma germinală virtual nemuritoare şi pe cea ce produce decăderea şi moartea organismului şi astfel instinctele sexului s-ar opune instinctelor morţii.
D’Annunzio (în Fecioarele de la Stânci) ne aminteşte printr-o inscripţie antică de pe o fântână că această idee fusese validată încă de demult intr-o maximă antică: ”moartea si voluptate s-au oglindit aici căsătorite, iar cele două chipuri ale lor au devenit un singur chip”. Încă o dată relaţia dintre sexualitate si durere este concludentă.
Sunt ştiute analogiile prin gemete, anumite mişcări şi strigate, pe care le remarcă fenomenologia acuplării şi a orgasmului cu cea a suferinţei. Iar termenul “a muri” este uzat, în diferite limbi, pentru a indica punctul în care spasmul la femei e atins pe deplin, Mauclair spunând în “Magie de l’amour” că: “Nimic nu seamănă cu amorul fizic mai mult decât moartea. Dragostea e imaginea pozitivă a morţii. Spasmul este o incursiune momentană în domeniul morţii, o încercare a ei pe care natura i-o acordă fiinţei în viaţă. Acuplarea e un plonjon în doi în moarte, dar cu posibilitatea de a reveni la viaţă şi de a-ţi reaminti”.
Dar în realitate, în general această amintire este relativă, la fel de confuză şi periferică fiind şi conştiinţa stării la care partenerii în timpul acuplării când sunt serioşi, frivolităţile, galanteriile negăsindu-şi rost. Aşa cum adaugă bine Piobb: ”Când iubim, nu râdem; poate surâdem puţin. În momentul spasmului suntem serioşi ca în moarte”. Şi după seriozitate, sexul implică un grad înalt de concentrare, chiar dacă e forţată. De aceea când atenţia omului este distrasă de ceva, el poate deveni inhibat erotic şi chiar fiziologic. Seriozitatea şi concentrarea reprezintă reflexe metafizice ale actului sexual. Acestea explică de ce este dificil să culegem mărturii asupra stărilor trăite de parteneri la limita unirii sexuale, şi nu doar datorită lipsei unei comunicări din timpul actului, ci pentru că, destul de adesea, climaxul, punctul suprem al orgasmului, corespunde unei conştiinţe diminuate, şi câteodată chiar cu întreruperi de conştiinţă. Conştiinţa obişnuită se păstrează intactă cam la fel de puţin cum poate trece lucid pragul somnului cu vise, unde se produce o schimbare analoagă de stare, o ruptura de nivel. Există o diferenţă între cele două cazuri din cauza beţiei, raptus-ul propriu stării erotice lipsind în trecerea la starea de somn, atunci fiind dispuşi să ne pierdem conştiinţa.
Asupra acestui raptus extatic se face referire încă din Upanişade implicând posibilităţile suprimării conştiinţei deopotrivă a lumii exterioare şi a celei interioare, în acuplare, concretizându-se într-un fel o analogie între o astfel de experienţă şi cea ce apare o dată cu manifestările atman-ului, adică a Eului transcendent: ”la fel si Spiritul acesta, îmbrăţişat de Sinele [atman] intelectual, nu ştie nimic dinafară, nici dinlăuntru”. Mai exact, la începutul orgasmului are loc o schimbare de stare şi la limită, în timpul spasmului are loc un fel de traumă, o intervenţie mai degrabă suportată decât asumată, adică ceva ce traversează fiinţa, nu ceva captat şi asimilat de ea. H.Ellis oferă în ,,Studies” interesanta mărturie a unei tinere care în spasmul sexual, avea impresia că “e transportată, aşa zicând, într-o sferă superioară”, “ca la începutul unei narcoze cu cloroform”.
Chiar dacă fantezia nu contribuie mult în descrieri, un alt citat cules de Evola este relevant:” El şi ea erau acum o singură persoană. Nu mai erau ei înşişi. Fiecare dintre ei era jumătatea unui nou trup, de aceea totul era straniu, sus, sus. A fulgerat o lumină bruscă şi orbitoare însoţită de un zgomot asurzitor care de fapt nu era zgomot; se găseau într-un vârtej de culori şi forme, azvârliţi în eternitate, apoi se produse o izbitură bruscă şi au căzut jos, jos. El a închis ochii îngrozit, jos, jos, ar fi continuat să cadă pentru totdeauna, jos, jos”. Noţiunea de “zgomot asurzitor fără sunet” figurează în fenomenologia conştiinţei iniţiatice, şi în senzaţia de prăbuşire, ce stârneşte des o trăsărire instinctivă ca atunci când eşti pe punctul de a adormi, şi ca într-o fază de trecere a experienţelor cauzate de haşiş-ceea ce spunea Baudelaire în “Paradisurile artificiale”. Este, o senzaţie ce însoţeşte o schimbare de stare sau de nivel al conştiinţei, care prin penetrarea si scufundarea în pântecele feminin, provoacă un sentiment analog de împreunare cu o substanţă fără limite, prin care, într-un fel de beţie dizolvantă, eşti transportat la limitele inconştienţei.
Novalis ne prezintă în ,,Fragmente” experienţa acuplării ca fiind una ce tinde către o corporalizare a spiritului simultan cu o subtilizare a corpului, până la concretizarea unei condiţii intermediare, nici spirituală, nici corporală, căreiei i-am găsit acelaşi corespondent-cel al beţiei erotice. El ne vorbeşte de o iluminare în care “sufletul şi trupul se ating, chimic sau galvanic sau electric sau arzător”, ceea ce e începutul unei metamorfozări profunde. Aşa cum se desprinde şi din D’Annunzio:” Te simt a mea până în cea din urmă profunzime, te simt în mine aşa cum sufletul e contopit cu trupul”, sau din ,,Werther’’ al lui Goethe: “E ca şi cum sufletul mi s-ar fi revărsat în toti nervii”. Dar, asemenea experienţe sunt tot mai rare în acuplările curente, dar totuşi sunt vitale evoluţiei sexualităţii şi înălţătoare pentru spiritul uman.
În domeniul pozitiv, medical, sunt cazuri atestate în care femeile, în climaxul orgasmului, leşină sau cad în stări semicataleptice. Sunt cazuri regăsite în “Fisiologia della donna” a lui Mantegazza, la Barbey d’Aurevilly şi în tratatele de erotică indiene unde sunt considerate ca fiind normale pentru anumite tipuri de femei. Cum în Kamasutra se arată că în fazele exaltate ale pasiunii, în cursul acuplării, “sfârşeşte prin a nu mai avea conştiinţa propriului trup” şi “atunci, la sfârşit, manifestă dorinţa de a înceta împreunarea”. Îndrăgostiţii cunosc de fapt frecvent, după acuplare, un tip de transă lucidă, paralelă cu o stare de epuizare fizică.
Să nu uităm şi de unele expresii ale limbajului universal al îndrăgostiţilor ca: “mor de tare ce te iubesc”, “te iubesc mortal”, etc., care vădesc tema morţii dincolo de literatura romantică, în ea reflectându-se anticul cupio dissolvi ca sens limită al experienţei. De aceea, în poezia “Amore e morte”, Leopardi recunoaşte că “ primul efect al unei iubiri adevărate şi puternice este o “dorinţa de moarte”.
Bună îmi plac articolul.Succes!