Dorinţa sexuală a omului nu e fizică, în substanţa sa, ci psihică, cea fizică fiind doar o traducţie şi o transpunere a celei psihice, însă, la cei mai primitivi circuitul se închide atât de repede, încât în conştiinţa lor există exclusiv actul final al procesului, sub forma unei concupiscenţe carnale vehemente şi imperative corelate univoc condiţionărilor fizice şi, în parte, de cele de ordin mai general ce stau în prim-planul sexualităţii animale. Instinctul reproducerii şi cel al conservării ar fi cele două forţe fundamentale, legate de specie, care acţionează la fel la om şi la animale, susțin biologii şi psihologi pozitivişti cei mai materialiști, rudimentari, precum Morselli (în Sessualita umana).
Desigur,instinctul de reproducere este doar o cunoştinţă “a posteori” acelei informaţii conform cărei sexul poate avea ca urmare procreaţia, fiind ridicolă, prostească asocierea factorului “genezic” cu viaţa sexuală, revelatoare fiind replica unui personaj de al lui Barbey d’Aurevilly despre un cuplu ce nu are copii: “Se iubesc prea mult. Focul devorează, consumă şi nu produce”. Cu cât urcăm mai mult pe scara organismelor, cu atât descreşte potenţa de înmulţire, în timp ce sporeşte forţa atracţiei sexuale. În sfârşit, la om înmulţirea are proporţii mai mici decât în tot restul regnului animal, pe când dragostea sexuală atinge o maximă importanţă şi intensitate, “dragostea sexuală şi înmulţirea speciei se găsesc într-un raport invers: cu cât e mai puternic unul din cele două elemente, cu atât e celalalt mai slab”, şi, dacă la limita inferioară se află înmulţirea fără dragoste sexuală, la limita superioară se află o dragoste sexuală fără reproducere în majoritatea cazurilor de mare pasiune sau independentă de ea în genere.(V.Soloviov /Solovieff: Le sens de l’amour)
Tentativele lui Schopenhauer de menţinere a teoriei sale despre raportul reproducere-dragoste sexuală i-au impus introducerea unui “geniu al speciei” mitic, ce ar avea sarcina să trezească atracţia dintre sexe şi să determine cu atenţie selecţiile sexuale, fără ca omul să ştie, ba chiar amăgindu-l şi folosindu-se de el. După opinia sa, plăcerea ar fi o iluzie, o momeală prin care “geniul speciei” îl manevrează şi-l amăgeşte pe om, şi că: “…fiecare îndrăgostit, după ce şi-a atins scopul, adică satisfacţia sexuală, se simte decepţionat: pentru că iluzia cu ajutorul căreia îl amăgea şi îl momea specia a dispărut” (Die Welt als Wielle und Vorstellung).
Dincolo de speculaţiile pe seama darwinismului, avem truismul: problema alegerilor sexuale e mult mai complexă decât o teorie a “selecţiei naturale”, date fiind cazurile de atracţie chiar “fatală” dintre fiinţe ce nu erau compatibile punctului de vedere schopenhauerian. Mai ales că presupusul “geniul speciei” nu prea e priceput. de sunt procreate atâtea subproduse ale speciei noastre. Iar potrivit geneticii, caracteristicile psihosomatice ale fătului depind de o combinaţie între cromozomii părinţilor, cromozomi cu moşteniri ereditare complexe şi îndepărtate ce pot să nu apară în fenotipul şi în caracteristicile vizibile ale părinţilor. Plus că nu se ştie care cromozomi vor predomina şi se vor uni în prejudiciul celor eliminaţi.
Ce finalism biologic există în sărut, în frenezia amorezilor de a extinde şi multiplica, în timpul acuplării, suprafeţele de contact ale corpurilor, de a se pătrunde şi de a se contopi întru unitate?! În genere, unirile pasionale sunt sterile. Totuşi, fenomenologia erosului se degradează: din beţie, Erosul devine tot mai mult dorinţa extravertită, ardoare carnală, se animalizează, ajunge să fie pur instinct sexual, cunoscând o sincopă în spasm şi în prăbuşirea consecutivă a voluptăţii fizice, care, în special la mascul, e tot mai condiţionată de un proces fiziologic dirijat în esenţă către ejaculare-fecundare.
Cu cât un om devine mai spiritual, cu atât mai mult sublimează instinctul reproducerii, dovada fiind realitatea: marii maeștrii spirituali nu au procreat, bărbații spirituali fiind continenți:
https://www.astrolog-psiholog.ro/blog/despre-coitus-reservatus-sau-continenta/
Răspunde