Din volumul „KAMINI poeme avatar„, de Antonia Dragomir (pentru comandă, trimiteți mesaj)
Samsara
O dată la şapte vieţi mă aşteaptă să vin acasă
să caut grâul dospit pe fruntea desăvârșirii
să storc stelele de setea vibrației înalte
să nu mai simt acrul strugurilor din iubirea lumească
să beau mustul în care a fermentat iluzia
să cos pântecul mamei cu aţe de nuntă
şi moartea ascunsă sub voal de mireasă
să nu-mi mai rupă din coastă
aripioare de îngeri.
O dată la şapte vieţi mă aşteaptă să vin acasă
departe de carnea lipită de cruce
departe de bărbaţii
care poartă doliu pe sub piele
de cate ori îi văd dezbrăcaţi.
O dată la şapte vieţi
o femeie oarbă merge cu spatele înspre sine
înspre cerul din care ochii morţilor
o privesc tot mai adânc
să-i măsoare distanţele
dintre lumină şi nemişcare,
dintre oamenii de zăpadă,
şi fulgii petrecuţi,
prin suflete de bătrâni.
O dată la şapte vieţi
o femeie oarbă scrie pe zăpadă
cu mâini de zăpadă
ca un mântuitor de bulgări de pământ:
De ce mă dai afară din mine?
9.
Şi universul s-a făcut ghem.
De 9 vieți în mine te chem
Ca-ntr-o mare în care liniştit
Te poţi arunca în infinit
Cu mâinile legate la spate,
În alte vieţi de Styx spălate
Apa sărată să biciuiască
Rana veche să-ndulcească
Când timpul supurează şi strânge,
Ca un tentacul, ca o pată de sânge
În albul din ochi de meduză
Să-ți fiu eu, lumina-muză!
De 9 vieți harnica Lună,
Toarce un fir argintiu de lână.
Şi magul coase toate stelele,
Să îmbrac pe dos toate ielele
Falicul Shiva să mă lege şuvoi
De Gangele ridicat din noroi
Să ne purifice prin ploile orgastice,
Din toate realităţile holografice
Să-mi curgi dintr-o celulă-n alta,
Dintr-o galaxie orbitând în alta
Din magneticul câmp vortex,
În arsura vie a solarului plex
Să-mi tot strălucești în corion,
Ca un porion pironit în Orion!
Și uite așa, din ciclul de 9, ca o coajă
Am reciclat eteric noua vrajă
Din matricea nouă a nimicului,
Să nu mai scrii pe marginea infinitului
Unde se vor opri să privească prin mine
Cum clipind, se-nchide în tine
Ca o pupilă orfană
9 vieți, o genă
Închisă într-o geană.
Totu-i nimic
Unii așteaptă ploaia, să nu plângă singuri
Și maidanezii cinează supa de stele fără muguri
Din băltoacele reci, de pe strada lor
Doar norii au ugerele (și sufletele) pline ca ale lor
Doar eu mă ud din seninul tău, şi desenez un curcubeu.
Doar tu te uzi sub umbrela mea, şi mimezi un zeu.
Și oricâte averse,
ne reîncarnăm în forme diverse.
Și oricâte ploi nasc noroi,
toate şi nimicuri şi picuri, trec prin noi.
Răspunde