Din volumul „Avataruri”, de Antonia Dragomir
Intre doua distante
nicio strada nu mai asculta
ecoul umbrei dinaintea despletirii
povara spatiului cade pe umarul pietrei
in urma mea roi-vor dureri
unite de poduri
in timpul tras pe roata
raman zidita-n tine
asteptandu-l pe Dumnezeu
sa ne uneasca pe schele.
nu plange inca-odata iarna
un singur anotimp n-aduce pasarea.
Piatra de pe suflet
Ce iluzie sa-ti deschizi zambetul
in saruturi seci cand
toate lacrimile cerului
in tine s-au scurs
stii bine
doar izvoare vei naste
degeaba-ti speli pasii
in urma urmelor lui
viata iti schioapata
si doar natura stie
de ce nu se construieste un pod
din piatra de pe suflet
sa traverseze umblatorii de instincte
doar in umbra trecutului
degeaba arunci piatra in putul bunicii
putul in care a cazut cainele Florica,
in care ai vazut prima data cercul
si ai simtit prima data golul
stii bine:
dintre toate distantele pamantului
cea dintre doua inimi nu se masoara!
ti-am mai spus
trebuie sa cauti un barbat care plange mult
sa-ti inunde cavitatea toracica
sa-ti stinga focul
inainte sa se faca cenusa
tot ce-i pamantesc din tine!
Palme intinse spre cer
In palma stanga
ma bantuie un ciripit rece
si as plati o pasare sa-mi ciuguleasca
liniile serpuite intr-un singur barbat
aripa sa se deschida
in zidul decojit de pe oase
sa nu-mi mai tarasc sangele
prin cuiburi plouate
sa curga prin mine, strat cu strat,
sufletul celui cu mostenire curata.
In palma dreapta
ma ascund de ploi
in bratele sarate
ale lui orisicui
dar nu stiu cum sa-i lepad sangele
sa-l deschid in albul
din privirea lor
meduzele sa tasneasca
ca sa-l lumineze.
nu stiu cum sa curg
imbratisand cu alte culori
e prea mult rosu in mine
tipa pescarusii
ganduri carnale
doar cucuveaua cenusie
asteapta ca cerul
sa isi acopere ochii
sa se ingroape si el langa ei.
Raman zborul care nu zboara sub zbor.
O lume sterila
De atatea ori a ridicat-o pe umeri
ca pe o cruce legata cu mainile de iarna
si i-a spus:
„Tu stii o singura lume
si aceea e a ta
nimanui nu i se intampla un mar
rotund este cercul cu care arunci
seminte sterile dintr-un piept in altul
din stele rasarim uneori
primul planset al pruncului
nu amuteste ultimul planset de femeie
orice facere de lume noua
este apocalipsa lumii noastre
la fel cum o facere de bine,
stii tu…
Iubirea nu iti este soarta
nici macar iubirea de frate
iti faci animale de cruce
din sange un caine infometat
sa iti ceara o bucata din suflet
ca sa-ti stea de paza la gat
legat de bucata de piatra.
Orasul cu semafoare ma cheama
pana ma intorc cu lumina
ti-am lasat toate numerele de urgenta
mai pune lemne pe foc,
arde iedera de pe casa
si aluneca daca mai poti
in vazul tuturor.”
Intr-un final, cuvintele lui
i s-au mutat in ochi
Si de atunci doar cainele o mai viseaza
femeie sau mama.
O karma de ars
In lumina din candela inceputului
speranta unor lumi suprapuse
cauta scanteia in care sa ard intreaga
si las intelesul sa se faca inteles:
lumea a devenit o anticamera
de cimitir cu plata
de la suflet la trup
daca ma voi intoarce
sa ma lasati sa termin acest poem,
ultima relatie karmica:
timpul nostru impreuna
avea deja mult prea multe pacate
inca de la primul sarut, am stiut
sangele tau mirosea familiar
precum camera mea rosie
degeaba floarea si-a strans puternic
petalele imprejur,
amintirile exalau un iz fetid,
de moarte traita in incest.
inca de la prima acuplare,
Dumnezeu ne-a masurat
distanta dintre noi
lasandu-ne la indemana
anafura si apa pentru impartasanie
si ne-a spus soptind ca moartea va trece
cam o data la sapte zile
cat pentru toate celelalte sapte vieti
sa aduca lumina in urma noastra
sa inghesuim rugaciuni intr-un singur pas
ca un iepure prins intre faruri
sa usuce florile de duminica
sa tinem evidenta fiecarei petale
asa cum biserica
tine evidenta fiecarui pacat
polenul strans din fiecare stamina
sa fecundeze alte radacini
din frunze tinere sa-ti prepar un ceai
pe care sa nu-l termini niciodata
sa stea in cana mea
pana vei aduna in ea toate semnele,
pentru a prinde o noua forma
pentru a inchide in ea o noua viata.
…………………………………………..
in fond, copacul e singurul care moare-n picioare
iar inima ta de lemn nici moale nici prea tare
a retezat trunchiul imbatranit
macinat in copilaria mea, de carii si larve
pe vremea cand crestea din tine in mine
ultimul tau vlastar
(mai am si acum varstele ce mi le-ai lasat in palma cu nuiaua)
si acum in obstinatia ta te crezi infailibil
nu stii ca esti un suflet
supus greselii premeditate de mine
nu stii cate sfinte ai calcat in picioare
nu stii cum i-ai dat drumul peste ape
si cum duhul meu a plutit printre poduri!
(si acum ametesc privind vartejul si caut un copil sa ma sprijin)
iti poti arcui peste mine maduva spinarii
crezand ca o faci cu un tel corector
subversiv celui procreator
de parca iti poti ascunde pacatele
in despicatura mea ca-n scorburi de pasari
de parca ti-ar creste tie o aripa
daca mi-ai scoate mie carnea proaspata
si m-ai pune sa-mi scriu viata ca o reteta vegana
de parca ai putea sa-ti inveti copiii sa scrie corect
fara semnatura coitului: samanta arboricola
fara sa ma citesti inocent.
(in palmele fetitei mele se vor aseza stele cazatoare)
degeaba incerc acum sa te decupez din ancestral,
materialul cu care imbracam papusile
s-a terminat demult
si pe ele le-am aruncat inainte
sa ni se arunce tarana pe trup
degeaba ma intep cu acul in deget
si-n picatura de singe vad lumea noastra
iar prin gaura acului cos toate povestile
si insailez umbrele
poate candva vesmintele noastre putrede
isi vor recapata culorile sarbatoresti
si ma voi infasura in ele ca o mumie
pregatita sa ies din ciclul de vieti.
dar pana atunci
nu voi mai striga-n urma ta
te voi asculta ca pe un vers nescris
multumindu-ti ca ai lasat cerul deschis
si am auzit ploile venind
si am vazut trecerile prin noi,
stelele si planetele cazute pe fundal,
care au privit, martore,
cum tu m-ai rastignit cu aceeasi voluptate
degeaba s-a luptat carnea pe intuneric,
ne-au despartit oasele capului
degeaba din incest s-a scris cast
textul inecat in ochii tai ca marea,
degeaba as fi despletit salciile in ei
si as fi limpezit apele departarilor,
lacrimile mele aveau menirea sa-i deschida
dar tu ai ales sa pleci la dus sa speli
absentele noastre tot mai reci,
absentele noastre tot mai vechi
si ai uitat sa te mai intorci
lasandu-ma pe mine sa rotesc
destinul pe deget ca un inel,
inelul lui Saturn,
cautand pe cer ceva rotitor
portavoce vocii lui Dumnezeu
sa-i auzi soapta,
daca mie nu mi-ai auzit inima.
stiu, ingerul meu batea prea tare din aripi
ca sa-ti mangaie tie tamplele
si mie loviturile crengilor tale
din arborele nostru genealogic
iar acum inima noastra mai asculta la unison
doar bataile inimilor de caine
care ies cu frunze in boturile fara botnite
ca sa spuna ce-i doare
sau ce-au mai facut pe-aici bune rele
“stapanii” lor!
(de mi-ai fi ascultat macar cainele,
te-ai fi jucat cu cozi de cometa)
sunt frumosi oamenii care pleaca
cu nereidele lor in larg
cu iubirea lor care se retrage-n melci
ii scuipa si cerul sa nu-i deoache
sa nu se mai intoarca
fara ingerii care sparg seminte
scuipand printre dinti cojile
ca pe niste barci de salvare.
sunt frumosi oamenii care stiu
ca piere limba ceasului pe limba lor
si sunt singurii care au timp
unde incepe si se termina nebunia
nu conteaza
rasar cadavrele de ieri, de maine
ies pe jumatate din pamant
sa-si caute jumatatea
sapte cete de ingeri
cu palmele insangerate sa-i lege de ea.
sunt frumosi oamenii care stiu
ca despartirea si unitatea nu conteaza
acesta este locul si mostenirea noastra
crepuscul intre somn si trezie,
travesat de valurile viselor
din ce nu am avut, tu stii bine
putem lua totul inca odata inapoi
ca orbii o sa ne cautam in cenusa
cu privirea vom rasfata eternitatea
curgand unul spre celalalt,
pana in pantecul flamand al pamantului.
este simplu:
tot timpul universului este un mugure,
adapostit in mintea mea
si-mi va incrutisa mainile
soptindu-mi multumit raspunsurile
la toate intrebarile cu noi.
sunt o fiinta facuta din asteptari
am multa rabdare in durere
dar tu asta nu stii.
intre timp,
ma rog Domnului sa aiba mila de noi,
sa nu mai faci schimb de planete cu tata
si ma rog sa pot uita toate cele
pe care le dezbat prea mult cu mine insami
si le explic prea mult
incat peste cadavrele omorate cu cuvinte
sa creasca pietrele funerare
haide sa ne vizitam groapa,
cand plecam?
(si cand voi termina poemul, El va veni si ma va ajuta sa-mi car geamantanul plin cu aripi de inger.)
Samsara
O data la sapte vieti ma asteapta sa vin acasa
sa caut graul dospit pe fruntea mantuirii
sa storc stelele de sete de El
sa nu mai simt acrul strugurilor din iubirea lumeasca
sa beau mustul in care a fermentat distanta
sa cos pantecul mamei cu ate de nunta
si moartea ascunsa sub voal de mireasa
sa nu-mi mai rupa din coasta
aripioare de ingeri.
O data la sapte vieti ma asteapta sa vin acasa
departe de carnea lipita de cruce
departe de barbatii
care poarta doliu pe sub piele
de cate ori ii vad dezbracati.
O data la sapte vieti
o femeie oarba merge cu spatele inspre sine
inspre cerul din care ochii mortilor
o privesc tot mai adanc
sa-i masoara distantele
dintre lumina si nemiscare
dintre oamenii de zapada si fulgii petrecuti
prin suflete de batrani.
O data la sapte vieti
o femeie oarba scrie pe zapada
cu maini de zapada
ca un mantuitor de bulgari de pamant:
De ce nu ma intorc Doamne doar la tine?
Răspunde