Poeme de Antonia Dragomir

Din volumul „Avataruri”, de Antonia Dragomir

 

Intre doua distante

 

nicio strada nu mai asculta

ecoul umbrei dinaintea despletirii

povara spatiului cade pe umarul pietrei

in urma mea roi-vor dureri

unite de poduri

in timpul tras pe roata

raman zidita-n tine

asteptandu-l pe Dumnezeu

sa ne uneasca pe schele

urcand fara sechele.

 

nu plange inca-odata iarna

un singur anotimp n-aduce pasarea.

 

Piatra de pe suflet

Ce iluzie sa-ti deschizi zambetul
in saruturi seci cand
toate lacrimile cerului
in tine s-au scurs
stii bine
doar izvoare vei naste
degeaba-ti speli pasii
in urma urmelor lui
viata iti schioapata
si doar natura stie
de ce nu se construieste un pod
din piatra de pe suflet
sa traverseze umblatorii de instincte
doar in umbra trecutului

degeaba arunci piatra in putul bunicii
putul in care a cazut cainele Florica,
in care ai vazut prima data cercul
si ai simtit prima data golul
stii bine:
dintre toate distantele pamantului
cea dintre doua inimi nu se masoara!

ti-am mai spus
trebuie sa cauti un barbat care plange mult
sa-ti inunde cavitatea toracica
sa-ti stinga focul
inainte sa se faca cenusa
tot ce-i pamantesc din tine!

 

 Palme intinse spre cer

 

In palma stanga

ma bantuie un ciripit rece

si as plati o pasare sa-mi ciuguleasca

liniile serpuite intr-un singur barbat

aripa sa se deschida

in zidul decojit de pe oase

sa nu-mi mai tarasc sangele

prin cuiburi plouate

sa curga prin mine, strat cu strat,

sufletul celui cu mostenire curata.

 

In palma dreapta

ma ascund de ploi

in bratele sarate

ale lui orisicui

dar nu stiu cum sa-i lepad sangele

sa-l deschid in albul

din privirea lor

meduzele sa tasneasca

ca sa-l lumineze.

nu stiu cum sa curg

imbratisand cu alte culori

e prea mult rosu in mine

tipa pescarusii 

ganduri carnale

doar cucuveaua cenusie

asteapta ca cerul

sa isi acopere ochii          

sa se ingroape si el langa ei.

 

Raman zborul care nu zboara sub zbor.

 

 

O lume sterila

 

De atatea ori a ridicat-o pe umeri

ca pe o cruce legata cu mainile de iarna

si i-a spus:

 „Tu stii o singura lume

si aceea e a ta

nimanui nu i se intampla un mar

rotund este cercul cu care arunci

seminte sterile dintr-un piept in altul

din stele rasarim uneori

primul planset al pruncului

nu amuteste ultimul planset de femeie

orice facere de lume noua

este apocalipsa lumii noastre

la fel cum o facere de bine,

stii tu…

 Iubirea nu iti este soarta

nici macar iubirea de frate

iti faci animale de cruce

din sange un caine infometat

sa iti ceara o bucata din suflet

ca sa-ti stea de paza la gat

legat de bucata de piatra.        

 Orasul cu semafoare ma cheama

pana ma intorc cu lumina

ti-am lasat toate numerele de urgenta

mai pune lemne pe foc,

arde iedera de pe casa

si aluneca daca mai poti

in vazul tuturor.”

 

Intr-un final, cuvintele lui

i s-au mutat in ochi

Si de atunci doar cainele o mai viseaza

femeie sau mama.

 

Samsara

 

O data la sapte vieti ma asteapta sa vin acasa
sa caut graul dospit pe fruntea mantuirii
sa storc stelele de sete de El
sa nu mai simt acrul strugurilor din iubirea lumeasca
sa beau mustul in care a fermentat distanta
sa cos pantecul mamei cu ate de nunta
si moartea ascunsa sub voal de mireasa
sa nu-mi mai rupa din coasta
aripioare de ingeri.

O data la sapte vieti ma asteapta sa vin acasa
departe de carnea lipita de cruce
departe de barbatii
care poarta doliu pe sub piele
de cate ori ii vad dezbracati.

O data la sapte vieti
o femeie oarba merge cu spatele inspre sine
inspre cerul din care ochii mortilor
o privesc tot mai adanc
sa-i masoara distantele
dintre lumina si nemiscare
dintre oamenii de zapada si fulgii petrecuti
prin suflete de batrani.

O data la sapte vieti
o femeie oarba scrie pe zapada
cu maini de zapada
ca un mantuitor de bulgari de pamant:

De ce nu ma intorc Doamne doar la tine?

 

Despre Antonia Dragomir