Din volumul „Avataruri”, de Antonia Dragomir
Intre doua distante
nicio strada nu mai asculta
ecoul umbrei dinaintea despletirii
povara spatiului cade pe umarul pietrei
in urma mea roi-vor dureri
unite de poduri
in timpul tras pe roata
raman zidita-n tine
asteptandu-l pe Dumnezeu
sa ne uneasca pe schele
urcand fara sechele.
nu plange inca-odata iarna
un singur anotimp n-aduce pasarea.
Piatra de pe suflet
Ce iluzie sa-ti deschizi zambetul
in saruturi seci cand
toate lacrimile cerului
in tine s-au scurs
stii bine
doar izvoare vei naste
degeaba-ti speli pasii
in urma urmelor lui
viata iti schioapata
si doar natura stie
de ce nu se construieste un pod
din piatra de pe suflet
sa traverseze umblatorii de instincte
doar in umbra trecutului
degeaba arunci piatra in putul bunicii
putul in care a cazut cainele Florica,
in care ai vazut prima data cercul
si ai simtit prima data golul
stii bine:
dintre toate distantele pamantului
cea dintre doua inimi nu se masoara!
ti-am mai spus
trebuie sa cauti un barbat care plange mult
sa-ti inunde cavitatea toracica
sa-ti stinga focul
inainte sa se faca cenusa
tot ce-i pamantesc din tine!
Palme intinse spre cer
In palma stanga
ma bantuie un ciripit rece
si as plati o pasare sa-mi ciuguleasca
liniile serpuite intr-un singur barbat
aripa sa se deschida
in zidul decojit de pe oase
sa nu-mi mai tarasc sangele
prin cuiburi plouate
sa curga prin mine, strat cu strat,
sufletul celui cu mostenire curata.
In palma dreapta
ma ascund de ploi
in bratele sarate
ale lui orisicui
dar nu stiu cum sa-i lepad sangele
sa-l deschid in albul
din privirea lor
meduzele sa tasneasca
ca sa-l lumineze.
nu stiu cum sa curg
imbratisand cu alte culori
e prea mult rosu in mine
tipa pescarusii
ganduri carnale
doar cucuveaua cenusie
asteapta ca cerul
sa isi acopere ochii
sa se ingroape si el langa ei.
Raman zborul care nu zboara sub zbor.
O lume sterila
De atatea ori a ridicat-o pe umeri
ca pe o cruce legata cu mainile de iarna
si i-a spus:
„Tu stii o singura lume
si aceea e a ta
nimanui nu i se intampla un mar
rotund este cercul cu care arunci
seminte sterile dintr-un piept in altul
din stele rasarim uneori
primul planset al pruncului
nu amuteste ultimul planset de femeie
orice facere de lume noua
este apocalipsa lumii noastre
la fel cum o facere de bine,
stii tu…
Iubirea nu iti este soarta
nici macar iubirea de frate
iti faci animale de cruce
din sange un caine infometat
sa iti ceara o bucata din suflet
ca sa-ti stea de paza la gat
legat de bucata de piatra.
Orasul cu semafoare ma cheama
pana ma intorc cu lumina
ti-am lasat toate numerele de urgenta
mai pune lemne pe foc,
arde iedera de pe casa
si aluneca daca mai poti
in vazul tuturor.”
Intr-un final, cuvintele lui
i s-au mutat in ochi
Si de atunci doar cainele o mai viseaza
femeie sau mama.
Samsara
O data la sapte vieti ma asteapta sa vin acasa
sa caut graul dospit pe fruntea mantuirii
sa storc stelele de sete de El
sa nu mai simt acrul strugurilor din iubirea lumeasca
sa beau mustul in care a fermentat distanta
sa cos pantecul mamei cu ate de nunta
si moartea ascunsa sub voal de mireasa
sa nu-mi mai rupa din coasta
aripioare de ingeri.
O data la sapte vieti ma asteapta sa vin acasa
departe de carnea lipita de cruce
departe de barbatii
care poarta doliu pe sub piele
de cate ori ii vad dezbracati.
O data la sapte vieti
o femeie oarba merge cu spatele inspre sine
inspre cerul din care ochii mortilor
o privesc tot mai adanc
sa-i masoara distantele
dintre lumina si nemiscare
dintre oamenii de zapada si fulgii petrecuti
prin suflete de batrani.
O data la sapte vieti
o femeie oarba scrie pe zapada
cu maini de zapada
ca un mantuitor de bulgari de pamant:
De ce nu ma intorc Doamne doar la tine?
Răspunde