Despre coitus reservatus sau continenţă. Actul sexual – un puzzle cu lacune

Coitus reservatus este o tehnică împrumutată eroticilor taoiste, adamite şi tantrice, în care bărbatul îşi păstrează sperma pentru a primi în el exterioritatea reprezentată de femeie şi a-l transmuta înlăuntrul său în chip de tandreţe, delectare. Este o abţinere menită pentru a-l face să se adapteze ritmurilor feminine. Sexologia se împotriveşte tehnicilor de rezervare pentru ca modul acestor acuplări sfidează raţionalitatea, refuză ideea unei destinaţii naturale a cărnii. Dar, acum nu vom reactualiza vechi prescripţii ci vom accentua nevoia de deschidere a bărbatului spre diversitatea eroticii feminine, însă nu sub raport de etalare a puterii masculine, de voinţa tiranică de erecţie datorată fantasmei de hipervirilizare şi de ironie.

Nu trebuie convertită tehnica într-o metodă prin care masculul îşi întăreşte identitatea, se abţine să nu-şi piardă capul, şi-şi are ca deviză: ”sperma mea nu e pentru nimeni”. Nu contează aici posibilele virtuţii terapeutice ale tehnicii (faptul că o singură picătură de lichid seminal reprezintă echivalentul a patruzeci de picături de sânge, iar producerea neîncetată de spermă afectează foarte mult bărbatul deoarece necesită utilizarea unor procese complexe enzimatice şi biochimice, care au produse secundare metabolice dăunătoare), ci faptul că ea metamorfozează penisul într-un mijloc de explorare a unor senzaţii inedite, că frustrează simţurile de obiectul lor, converteşte frustraţia într-o facultate evocatoare de lucruri inaccesibile (ca orgasmul femeii), aşa încât partenerii să nu se mai gândească la ejaculare ca la un final al actului sau ca la o constrângere, ci ca la o tentaţie căreia îi va ceda sau nu după cum vrea. Cel care nu juisează cu organul penian, are parte de extazul femeii şi de o juisare fluidă, mobilă în corp, păstrându-şi astfel tensiunea erotică la un nivel înalt. Organul în erecţie trebuie activat ca să-i întreţină vigoarea erectilă dar şi stăvilit în tendinţa lui de eliberare prin spermă.

Aici se remarcă un soi de feminizare a masculului, nu pentru că penisul devine vagin, ci pentru că ar căpăta o disponibilitate faţă de substanţele energetice din lăuntrul feminin şi faţă de cele mai variabile emiteri senzoriale conţinute de organism, făcându-l apt să se piardă în propriile adâncuri. Reţinerea trebuie înţeleasă ca o revigorare, ca o căutare de forţe sporite, ce vor fi stocate apoi repuse în mişcare: ceva din energia fixată în testicule evadează din maşinăria de ejaculat şi se postează astfel încât eliberează putere şi garantează posibilitatea repetării actului sexual. Să te economiseşti, cum spune Tao, ca să incluzi în circulaţia sângelui şi a viscerelor noi cantităţi de energie ce fac să se ivească noi spaţii de juisare, să faci din membru organ de triere energetică redistribuitor de libido, să înveţi să dirijezi energia înspre alte zone pentru a o restibui peste tot, să o pui să irige alte canale, alte vase, să nu ne limitam la o juisare locală şi să ne privăm de o plăcere corporală generalizată. Erotica taoistă spune: intraţi într-un raport de risc cu nesiguranţă, deschideţi-vă spre surpriză, nu rămâneţi în spaţiul protector al detumescenţei, nu căutaţi să vă treziţi prea repede din beţie.

Se consideră că acuplarea nu trebuie privită ca pe o reciprocitate, căci bărbatul şi femeia au în comun doar atracţia pentru stranietatea unuia faţă de altul, dată tocmai de polaritatea lor. Pentru adepţii lui coitus reservatus această tehnică: “identifică, într-un fel, dialectica sexuală feminină: ca şi ea, transformă corpul într-un spaţiu matricial, asimilează în Eros bărbatul şi femeia, deveniţi, astfel, parteneri egali, reflectări simetrice: dezacordul datorat diferenţei s-a transformat în acord prin identitate”.

Acuplarea ca reintegrare a polarităţilor, e şi tema erotomanilor şi a sexologilor occidentali: “Momentul orgasmului reciproc este şi acela al supremei comuniuni, al schimbului suprem, el stabileşte sexe complementare şi atinge punctul prin care întreaga fiinţă somato-psihică ajunge să comunice din plin cu negânditul – alteritate intraspecifică. El alătură, lipindu-le, cele două jumătăţi ale androginului, într-o fulgerătoare exaltare a fiinţei copleşite, împăcate, dilatate de fericire şi bucurie, bucurie a atât de fugarei dar preafericitei completitudini sexuale”. Acestea fac trimitere la spusele lui Platon din “Banchetul”: “Dragostea reface antica natură, se străduie să contopească două fiinţe într-una singură şi să vindece natura umana…Motivul este că vechea noastră natură era făcută astfel şi că noi eram o fiinţă completă: aceasta este dorinţa şi aspiraţia a tot ceea ce se numeşte dragoste”.

S-ar putea spune că extazul celuilalt excită deoarece relevă zone mereu necunoscute. Cele două părţi ale cuplului nu vorbesc aceeaşi limbă. Ceea ce le apropie nu sunt aceleaşi organe, aceleaşi voluptăţi, ci patima-pe care o au pentru indiferenţa lor. Dacă în cuvântul ”dragoste”(amour) există cuvântul “zid”(mur), atunci dorinţa amoroasă e mereu dorinţa de acest zid. P.Bruckner spune: ,,Relaţia sexuală nu e elaborarea unei transparenţe ci măsura unei disimetrii pe care nimic nu o atenuează”. Diferenţa dintre parteneri e cea care îmbată cuplul. Plăcerea nebună constă cu adevărat în a nu-ţi da seama de nimic, a te apropia fără încetare de ceea ce nu poţi atinge, a solicita, a căuta, a scotoci într-o carne inaccesibilă şi nu a învinge, într-o preafericită confuzie, fatalitatea distantei sau a retragerii în sine. Deci amorurile noastre sunt situaţii de rătăcire, pasiunea moare când intră pe un drum unic, când încetează să penduleze între da şi nu, când a bătut în cuie fiorii care o străbăteau. Atunci ce ar însemna a face dragoste? Înseamnă a tânji după ceva ce-ţi este foarte aproape ca şi cum, o dată înlăturate toate obstacolele, prin contactul trupurilor şi îmbrăţişarea epidermelor, celalalt ar mai refuza încă să se lase prins.

Există întotdeauna într-o acuplare resturi, contiguităţi incompatibile, jocuri de puzzle de nereconstruit. A spune: am făcut dragoste, este eronat căci dragostea nu se termină niciodată, nu se istoveşte decât prin excitare, e acel ceva ce trebuie făcut şi refăcut, ea introduce o juisare specifică a fragmentarului care suprimă ierarhia clipelor.

Între oameni se instaurează două tipuri posibile de raporturi sexuale: un raport care merge direct la ţintă, sare peste preliminarii, coit care are unicitatea unui proiect, fără anvergură, evenimente, un “număr” pus la repezeală, simpla vidanjare, frecţionare a mucoaselor, o povestioară ce se supune unui ordin logic. Şi un al doilea tip de raport care nu caută rentabilitate, e o manieră de a aţâţa corpul, de a-l iubi în cele mai mici ascunzişuri, de a-l dori în fiece părticică, de a întârzia asupra oricărei mişcări, de a sesiza cele mai uşoare alunecări, un veritabil erotism al detaliilor. Adică să nu te grăbeşti, sau mai degrabă să apuci repede ceea ce vei păstra mai apoi îndelung, să te străduieşti să prelungeşti fiecare minut, să nu cauţi să se întâmple ceva narativ, căci plăcerea de tactilitate, delirul simţurilor nu e de ordinul povestirii. Acest act sexual este acea altercaţie voluptoasă care deschide poarta celor mai pătimaşe pofte, care săturând amanţii, îi înfometează, şi când se desfac din îmbrăţişare dorinţa rămâne,  presimţind ceea ce mai poate fi. In acest act de dragoste sexual nu există repetiţii, chiar daca un gest se repetă foarte des, există doar revoluţii, erupţii, permutaţii minuscule purtătoare de situaţii inedite.

A iubi înseamnă să cinsteşti corpul îndelung, cu răbdare, aici corpul nu se divide în organe de plăcere şi organe neutre, totul este motiv de excitaţie, ca in masajul erotic tantric, iar îmbrăţişarea se făureşte pe baza acestor detalii libidinale în care genitalul nu joacă decât un rol pe lângă celelalte. Spaţiul activităţii amoroase devine un spaţiu în care fiecare senzaţie trezeşte un întreg spectru de senzaţii armonice, în care anumite zone enigmatice schiţează schimbări bruşte de itinerariu, îmbie la neobosite întoarceri care nu întorc niciodată acelaşi lucru. Amanţii nu sunt stăpâni pe corpul lor, ci sunt catalizatori de energie, ce-şi măsoară intensitatea împreunării în funcţie de ceea ce captează din ea, de tensiunea care se strecoară între ei, de febra ce-i cuprinde.

Dinamica lui eros împinge omul în acea regiune în care preocuparea pentru uşurare este neglijată în beneficiul unei sufocări, al unei stări de încântare care-ţi ia minţile şi disloca îmbinarea organică a corpului. În cazul acesta, a juisa nu înseamnă să cauţi liniştea văilor căţărându-te pe culmi, nu înseamnă să cauţi răgazul după ce ai zăbovit într-o violenţă provizorie, ci să continui să te laşi biciuit de urgenţe năvalnice, să doreşti exasperarea turbării, să îndrăgeşti insuportabila tensiune care te macină, nu înseamnă să te satisfaci ci să te exciţi până la ardoare.  Când actul sexual integrează şi pune simultan în acţiune toate artele de a iubi, este eliberat de orice prejudecată narativă, nu mai este enunţat din perspectiva performanţelor, al juisării chibzuite. Se introduc absenţe de memorie în care partenerii uita că fac dragoste, uită responsabilităţile erotice, voinţa de reuşită senzuală şi se lasă cuprinşi cu totul de bucuria de a fi împreună şi fac o relaţie în care se găseşte mereu ceva de adăugat, fără constrângeri(contracte) de satisfacere.

Atunci partenerii când spun “noi” afirmă hazardul, neavând un plan prestabilit pentru a se iubi, se lasă călăuziţi doar de capriciu şi de setea neostoită pe care o au unul faţă de celălalt. Libidoul lor se deplasează după cum îi dictează fantezia lor, cu mereu aceeaşi intensitate, fără obiectiv prioritar, totul e valorizat. Amanţii sunt calatori care au luat-o pe acelaşi drum, dar pe măsură ce înaintează, nu mai regăsesc acelaşi peisaj, fiecare mişcare e proaspătă ca un început, ameţitoare ca o noutate. Prin extinderea actului şi prin indiferenţa amanţilor faţă de performanţă, de imaginea lor, de seriozitatea juisării lor se deschide poarta spre fericire şi se închide cea către un egoism în doi.

 

Etichete: , ,

Despre Antonia Dragomir