Despre coitus reservatus sau continenţă. Actul sexual – un puzzle cu lacune

Coitus reservatus este o tehnică împrumutată eroticilor taoiste, adamite şi tantrice, în care bărbatul îşi păstrează sperma pentru a primi în el exterioritatea reprezentată de femeie şi a-l transmuta înlăuntrul său în chip de tandreţe, delectare. Este o abţinere menită a-l face să se adapteze ritmurilor feminine, să se deschidă diversității eroticii feminine, însă nu sub raport de etalare a puterii masculine, de voinţa tiranică de erecţie datorată fantasmei de hipervirilizare şi de ironie, prin convertirea tehnicii într-o metodă prin care masculul îşi întăreşte identitatea, se abţine să nu-şi piardă capul, şi-şi are ca deviză: ”sperma mea nu e pentru nimeni”.

Nu contează aici nici virtuţiile terapeutice ale tehnicii (faptul că o singură picătură de lichid seminal reprezintă echivalentul a patruzeci de picături de sânge, iar producerea neîncetată de spermă afectează foarte mult bărbatul deoarece necesită utilizarea unor procese complexe enzimatice şi biochimice, care au produse secundare metabolice dăunătoare), ci faptul că ea metamorfozează penisul într-un mijloc de explorare a unor senzaţii inedite, că frustrează simţurile de obiectul lor, converteşte frustraţia într-o facultate evocatoare de lucruri inaccesibile (ca orgasmul femeii), aşa încât partenerii să nu se mai gândească la ejaculare ca la un final al actului sau ca la o constrângere, ci ca la o tentaţie căreia îi va ceda sau nu după cum vrea. Cel care nu juisează cu organul penian, are parte de extazul femeii şi de o juisare fluidă, mobilă în corp, păstrându-şi astfel tensiunea erotică la un nivel înalt. Organul în erecţie trebuie activat ca să-i întreţină vigoarea erectilă dar şi stăvilit în tendinţa lui de eliberare prin spermă.

Aici se remarcă un soi de feminizare a masculului, nu pentru că penisul devine vagin, ci pentru că ar căpăta o disponibilitate faţă de substanţele energetice din lăuntrul feminin şi faţă de cele mai variabile emiteri senzoriale conţinute de organism, făcându-l apt să se piardă în propriile adâncuri. Reţinerea trebuie înţeleasă ca o revigorare, ca o căutare de forţe sporite, ce vor fi stocate, apoi repuse în mişcare: ceva din energia fixată în testicule evadează din maşinăria de ejaculat şi se postează astfel încât eliberează putere şi garantează posibilitatea repetării/continuării actului sexual. Să te economiseşti, cum spune Tao, ca să incluzi în circulaţia sângelui şi a viscerelor noi cantităţi de energie ce fac să se ivească noi spaţii de juisare, să faci din membru organ de triere energetică redistribuitor de libido, să înveţi să dirijezi energia înspre alte zone pentru a o restibui peste tot, să o pui să irige alte canale, alte vase, să nu ne limitam la o juisare locală şi să ne privăm de o plăcere corporală generalizată. Erotica taoistă spune: intraţi într-un raport de risc cu nesiguranţă, deschideţi-vă spre surpriză, nu rămâneţi în spaţiul protector al detumescenţei, nu căutaţi să vă treziţi prea repede din beţie.

Tehnica “identifică, într-un fel, dialectica sexuală feminină: ca şi ea, transformă corpul într-un spaţiu matricial, asimilează în Eros bărbatul şi femeia, deveniţi, astfel, parteneri egali, reflectări simetrice: dezacordul datorat diferenţei s-a transformat în acord prin identitate”. Acuplarea ca reintegrare a polarităţilor, e şi tema erotomanilor şi a sexologilor occidentali: “momentul orgasmului reciproc este şi acela al supremei comuniuni, al schimbului suprem, el stabileşte sexe complementare şi atinge punctul prin care întreaga fiinţă somato-psihică ajunge să comunice din plin cu negânditul – alteritate intraspecifică. El alătură, lipindu-le, cele două jumătăţi ale androginului, într-o fulgerătoare exaltare a fiinţei copleşite, împăcate, dilatate de fericire şi bucurie, bucurie a atât de fugarei dar preafericitei completitudini sexuale”. Acestea fac trimitere la spusele lui Platon din Banchetul: “Dragostea reface antica natură, se străduie să contopească două fiinţe într-una singură şi să vindece natura umana…Motivul este că vechea noastră natură era făcută astfel şi că noi eram o fiinţă completă: aceasta este dorinţa şi aspiraţia a tot ceea ce se numeşte dragoste”.

Desigur, continența este anodină celor care au pervertit juisarea într-o tehnologie ce tratează organele ca pe nişte maşini tehnice în aşa fel combinate încât să dea randament, care sistematizează şi raţionalizează formele fundamentale ale voluptăţii, într-un “număr” pus la repezeală, o simplă vidanjare, frecţionare a mucoaselor, o povestioară ce se supune unui ordin logic.

Așa cum pasiunea moare când a bătut în cuie fiorii care o străbăteau, când nu mai există niciun obstacol între Eu și Eros, iar actul sexual e prea profan, și implicit fără continență, când nu este intuit în el misterul Unului prin fenomenele de transcendență, când partenerii nu sunt catalizatori de energie ce-și trăiesc intensitatea împreunării prin ceea ce captează din ea, prin tensiunea care se strecoară între ei, febra ce-i cuprinde, când nu sunt inițiați în arta amorului tantric, care înseamnă a cinsti corpul îndelung, cu răbdare, în cele mai mici ascunzişuri, a-l dori în fiece părticică, ca-ntr-un veritabil erotism al detaliilor, a îndrăgi insuportabila tensiune care te macină, nu ca să te satisfaci, ci să te exciţi până la ardoare, să apuci repede ceea ce vei păstra mai apoi îndelung, să nu cauţi să se întâmple ceva narativ, căci delirul simţurilor nu e de ordinul povestirii, nu mai este enunţat din perspectiva performanţelor, al juisării chibzuite, nu caută rentabilitate.

Pătimaşe pofte, care săturând amanţii, îi înfometează, desprinși din îmbrăţişare, dorinţa se prinde mai tare, presimţind ceea ce mai poate fi, fără repetiţii, chiar dacă un gest se repetă foarte des, ci doar revoluţii, erupţii, permutaţii, o beatitudine metafizică prin fizică, o poartă deschisă spre fericirea erotică, spre senzația de libertate, de ieșire din corp, ce-o închide pe cea a egoismului, a anodinului.

 

Etichete: , ,

Despre Antonia Dragomir