Considerăm că nici finalismul biologic, nici impulsul genezic, nici ideea abstractă a plăcerii ca scop nu explică erosul. Erosul trebuie interpretat, dincolo de acestea, ca starea determinată direct de polaritatea sexelor, la fel cum prezenţa unui pol pozitiv şi a unuia negativ determină fenomenul magnetismului şi tot ceea ce are legătură cu un câmp magnetic. Elementele prin care, cu referiri empirice, materiale sau psihologice, credem că putem explica acest fenomen magnetic elementar nu fac mai degrabă decât să-l presupună şi sunt ele însele explicabile doar prin intermediul lui, fiind nu doar condiţionate, ci mai mereu determinate de el. Citând un personaj de-al lui E. M. Remarque, această idee pare mai sugestivă: “Am văzut acum dintr-odată că pot fi ceva pentru o fiinţă umană chiar şi numai stând alături de ea. Spus, pare simplu, dar dacă te gândeşti, simţi că e un lucru intens, fără limite: un lucru care te poate distruge şi transforma pe de-a-ntregul. Este dragostea şi e totuşi altceva.” Acestea corespund învăţăturii tradiţiilor antice şi nu e o parere a reflecţiei noastre imaginative.
Astfel ne putem raporta la doctrina tradiţională extrem orientală potrivit căreia, la întâlnirea, chiar fără atingere reciprocă, a unor indivizi din cele două sexe, în fiinţa cea mai profundă a acestora ia naştere o energie specială sau un “fluid” imaterial, numit tsing. Acesta provine din polaritatea lui yin si a lui yang –termeni asupra cărora vom mai insista şi cărora le putem atribui în mod provizoriu semnificaţia de principii pure ale sexualităţii, ale femininului şi masculinului. Energia tsing e o specificare a forţei vitale originare, tsri, şi creşte proporţional cu gradul de sexuare a bărbatului şi femeii, cu gradul celor două principii prezente în amândoi. Această forţă specială indusă magnetic are drept corespondent psihologic starea de vibraţie, de beţie difuză şi de dorinţă proprie erosului uman. Când se instalează această stare duce la o prima deplasare a nivelului obişnuit al conştiinţei individuale de veghe, fiind un prim stadiu, după care pot urma şi altele. Aşadar un sex în prezenţa altuia poate suscita gradul elementar al forţei tsing şi al stării respective.
Primul grad de trezire al forţei elementare ce trimite la magnetismul elementar e dat de prezenţa sexului opus, al doilea survine prin contactul corporal, iar cel de-al treilea grad apare aunci când se produce penetrarea. Aceasta e limita dezvoltarii “magnetice” în experienţa amoroasă curentă, depăşirea ei apărând doar în formele sacralizate şi incantatorii sau a magiei sexuale, prin modificări privind îndeosebi respiraţia şi sângele. Aici corelativul psihic se manifestă în esenţă ca o stare de vibraţie şi de înălţare, adică de exaltare în sensul propriu al cuvântului.
Ceea ce ni s-a relevat este o magie naturală a dragostei ca fapt hiperfizic absolut pozitiv, ce poate să apară şi în viaţa oamenilor celor mai comuni, materialişti sau primitivi, fapt confirmat de înţelepciunea populară. Indiferent dacă se poate contura un concept clar despre conţinutul termenului, se recunoaşte în genere că o atracţie între bărbat şi femeie ia naştere doar când între cei doi se stabileşte ceva “ca un fluid”. Misterul atracţiei mai poate fi explicat şi de o alta teorie conform căreia ea se datorează întâlnirii a două subconştiente ce se “plac”.
Marsilio Ficino spune că baza febrei amoroase constă într-o “perturbare” (perturbatio) şi într-un gen de infecţie a sângelui provocată în acelaşi mod ca aşa-zisul “deochi”, deoarece acţionează în esenţă prin intermediul privirii, al ochiului. Conform acestei afirmaţii, tocmai stadiul fluidic, forţa tsing din învăţătura chinezească, se aprinde iniţial prin privire şi apoi ajunge să cuprindă sângele. Atunci din momentul respectiv, îndrăgostitul o poartă cumva în propriul sânge pe fiinţa iubită, necontând distanţa dintre cei doi. Însăşi limbajul universal al îndrăgostiţilor atestă acest fapt: ”Te am în sânge”, ”te simt în sânge”, “te am sub piele”, “dorul de tine îmi arde în sânge”, etc, expresii de acest gen sunt aproape stereotipe, atât de răspândite şi cunoscute sunt. Trebuie menţionată ideea tradiţională, nucleul acestei teorii: ”Sângele e marele simpatic al vieţii, este motorul imaginaţiei, e substratul însufleţit al luminii magnetice sau al lumii astrale, polarizată în fiinţele vii; este lumina vitală materializată”.
Tot la fel preciza şi D’Annunzio în “Il piacere’: ”Bărbatul simţea prezenţa femeii curgând şi amestecându-se cu sângele lui, până când acesta devenea viata ei, iar sângele ei viaţa lui”. Sau D. H. Lawrence spune într-o scrisoare: ”Când mă unesc cu o femeie, percepţia prin sânge e intensă, supremă….în momentul unirii se petrece un schimb, nu ştiu exact în ce fel, între sângele ei şi-al meu, aşa încât chiar dacă se îndepărtează de mine, rămâne între noi acel mod de a ne cunoaşte prin sânge, chiar dacă percepţia prin creier se întrerupe.” Camille Mauclair prezenta o altă teorie “magnetică” a iubirii ce contribuie la depăşirea vechii antiteze dintre fizic şi spiritual, dintre trup şi suflet, căci antiteza ar fi inexistentă în experienţa erotică, totul petrecându-se pe un plan intermediar unde cele două elemente se contopesc şi se trezesc unul în funcţie de celălalt. Bineînţeles că depinde de constituţia indivizilor dacă simţurile trezesc sufletul sau sufletul trezeşte simţurile, dar oricum ar fi starea terminală conţine ambele elemente contopite şi le transcende.
Această ipoteza magnetică explică cel mai bine starea insolită de hiperestezie a cuplului acaparat de dragoste. Mauclair mai adaugă: ”Raţiunile magnetice sunt singurele adevărate şi rămân secrete şi adeseori ignorate chiar de cei ce iubesc, aceştia fiind incapabili să furnizeze motive precise pentru dragostea lor, iar dacă sunt întrebaţi aduc o serie de afirmaţii…care nu sunt altceva decât raţiuni adiacente celei esenţiale, aceasta fiind inexprimabilă. Un bărbat nu iubeşte o femeie pentru că e frumoasă, plăcută sau inteligentă, graţioasă sau pentru că făgăduieşte o voluptate puternică, excepţională. Toate acestea sunt explicaţii menite să satisfacă logica obişnuită.. El iubeşte pentru că iubeşte, dincolo de orice logică, şi tocmai acest mister revelează magnetismul iubirii.”
De asemenea Lolli distinsese trei feluri de dragoste: dragostea platonică, cea sexuală şi fizică, şi dragostea magnetică, spunând că cea din urmă are câte ceva din celelalte două, este teribil de puternică, pătrunzându-l pe om în fiecare parte a sa, în timp ce îşi are sediul principal în respiraţie.
Ideile de mai sus evidenţiază structura ”magnetică” a erosului. Şi la fel cum între bărbat şi femeie nu există atracţie atunci când nu se stabileşte un “fluid” special, la fel şi dragostea sexuală dispare când magnetismul acesta scade. În acest caz toate încercările de a menţine vie o relaţie amoroasă sunt la fel de inutile precum păstrarea în funcţiune a unei maşini atunci când lipseşte energia de acţionare sau mai exact pentru un simbolism magnetic, ca şi menţinerea unui metal fixat de un electromagnet când nu mai există curentul care creeaza câmpul magnetic. Orice tip de condiţie exterioară poate rămâne la fel, dar atunci când starea de magnetism dispare se stinge iremediabil şi erosul, şi dorinta. Şi dacă nu se ajunge la despărţire, dacă nu dispare orice interes între cei doi, se va trece la raporturi întemeiate pe obişnuinţă, prietenie, pe factori sociali, etc., ceea ce înseamnă nu o sublimare, ci un surogat, altceva în raport cu ceea ce este condiţionat de polaritatea elementară a sexelor.
Dacă acest magnetism intervine spontan între două sexe, magia rezultată poate fi activată, alimentată şi dezvoltată intenţional de cei doi parteneri. Aici intervine cunoscuta imagine a lui Stendhal referitoare la fenomenul de “cristalizare” în dragoste. El înţelege prin “cristalizare”: ”o anume figură a imaginaţiei, care face de nerecunoscut un obiect cel mai adesea destul de obişnuit, făcând din el o fiinţă aparte”. Adică aşa cum ramurile desfrunzite ale unui copac se acoperă uneori cu cristale în atmosfera salină, la fel şi dorinţa îndrăgostitului, concentrându-se asupra imaginii persoanei iubite, cristalizează în jurul ei aproape o aureolă, alcătuită din tot felul de conţinuturi psihice. Ceea ce din perspectivă obiectivă se poate denumi fascinaţie magnetică, în termeni psihologizanţi poate fi redat prin intermediul cuvintelor precum cristalizare, monoideism sau reprezentare compulsivă. Acest element e însăşi esenţa iubirii profunde: gândirea unuia este preluată mai mult sau mai puţin obsesiv de către celălalt, sub forma unei schizofrenii parţiale ce a dat chiar naştere involuntar la expresii caracteristice de genul: ”a fi nebun de iubire”, “a iubi nebuneşte”, “sunt nebun după tine”, etc. C. Pin spunea că acest fenomen al concentraţiei mentale “este ceva aproape automat, complet independent de personalitate şi de voinţă. Oricine se îndrăgosteşte simte, indiferent dacă e abulic sau energic, savant sau ignorant, neocupat sau cu ocupaţii multiple, ca la un moment dat gândirea îi este literalmente înlănţuită de o anumită persoană, fără putinţă de scăpare. Concentraţia este, aşadar, un fenomen într-o anumită măsură ermetic, masiv, omogen, puţin discutabil, puţin raţional, puţin modificabil, extrem de rezistent.” Acest fapt devine pentru îndrăgostiţi un soi de barometru şi asta se arată prin alte întrebări curente, de genul: ”te-ai gândit la mine?”, ”ai să te gândeşti mereu la mine?”. Îndrăgostiţii găsesc moduri de a alimenta şi asigura cât pot mai mult continuitatea concentraţiei. Andreas Capellanus, în scrierea sa “Liber de arte amandi”, defineşte dragostea ca pe un fel de agonie rezultată din meditaţia extremă asupra unei persoane de sex opus.
Eliphas Levi declara, în mod diferit de ceilalţi, prin cultivarea mai exactă a ştiinţelor magice şi ale Kabbalei, că întâlnirea atmosferei magnetice a două persoane de sex opus provoacă o totală ebrietate de “lumină astrală”, ale cărei manifestări sunt dragostea şi pasiunea, că această ebrietate ar reprezenta baza fascinaţiei amoroase.
Respectivul aflux de lumină astrală este echivalentul obiectiv a ceea ce se numeşte “exaltare”, iar “lumina astrală” e sinonimă cu “lux naturae” -termen uzat în mod deosebit de Paracelsus. Termenul amintit arată o asociaţie dintre lumină şi viaţă ce apare în învăţăturile tradiţionale ale unor diverse popoare şi chiar în cuvintele iniţiale din Evanghelia după Ioan. Dar aici ne interesează însă faptul că “lumina” respectivă devine într-un anumit grad obiect de experienţă doar într-o stare de conştiinţă diferită de conştiinţa obişnuită de veghe, într-o stare corespunzătoare cu ceea ce, pentru omul comun, este visul. Aşa cum în vis imaginaţia se prezintă în stare liberă, la fel şi orice translaţie a conştiinţei provocată de un aflux sau o beţie de “lumină astrală” are o formă de imaginaţie în modul său magică. Căci mai mult decât gândul, în îndrăgostiţi acţionează tocmai această imaginaţie magnetizată sau “exaltare”. Semnificaţia expusă e regăsită şi în expresia englezească “to fancy one another” pentru “a se îndrăgosti”, ca şi în definiţia iubirii dată de Chamfort : ”dragostea este contactul dintre două epiderme şi schimbul dintre două fantezii”, şi astfel ni se relevă o esenţă: contactul corporal duce la un grad intensiv, ulterior forţa trezită de polaritatea sexuală, acţiunea celor două fantezii activate, prin “exaltare” şi “beţie subtilă”, la un nivel de conştiinţă altul decât acela al experienţei de veghe.
Limbajul îndrăgostiţilor prin expresii sentimentale, romantice şi vagi, este şi în acest caz relevant din prisma asocierilor dese dintre vis, reverie şi iubire. “Vis de dragoste”, ”eu tot te visez”, “ca un vis”. Un adevăr profund a atins, poate chiar fără a realiza, A. Husson când a spus că îndrăgostiţii trăiesc între vis şi moarte. De aceea există destul de adesea şi un aspect tipic “visător” la îndrăgostiţi.
Din învăţătura extrem-orientală s-a relevat faptul că starea de eros se naşte din relaţia dintre calitatea yang şi calitatea yin a două fiinţe şi în însăşi atingerea “atmosferei magnetice” a fiinţelor de sex opus, prezentată de E. Levi, găsim aceeaşi semnificaţie. Şi trecând peste acei simpli termeni generici ai conceptelor de bărbat şi femeie, trebuie menţionat că de fapt, procesul de sexuare are trepte multiple şi nimeni nu este bărbat sau femeie în egală măsură. Din perspectivă biologică, se cunoaşte că în primele faze embrionale se întâlneşte androginia sau bisexualitatea şi încă Orchansky recunoscuse că glanda genitală primitivă, derivată din corpul lui Wolff, este tot hermafrodită. Apoi apare în formarea unei noi fiinţe o acţiune a unei forţe ce produce diferenţierea sexuală a materiei organice şi se dezvoltă posibilităţile legate de un sex în timp ce, cele ale sexului opus sunt eliminate sau rămân în stadiul embrionar sau latent, ori sunt prezente doar în serviciul celor ce predomină şi care definesc tipul feminin sau masculin. Astfel, în stadiul de schiţă sau de rudimente, procesul de sexuare lasă în urma sa, la ambele sexe, posibilităţile sexului opus coprezente în starea originală, ceea ce se relevă şi din existenţa unor complexe hormonale ale celor două sexe, adică o bisexualitate latentă la orice individ.
Sexuarea, când se produce, implică apariţia caracterelor sexuale de ordin diferit: cele primare corelate la glandele sexuale şi la organele de reproducere, caractere secundare, referitoare la trăsăturile somatice tipice masculine şi feminine cu corespondenţele anatomice şi endocrine, caractere terţiare, cele mai multe legate de sfera psihologică, de cea comportamentală, de înclinaţiile spirituale, afective, morale şi altele de fel asemănător ale femeii şi bărbatului. Acestea toate reprezintă un domeniu al efectelor, baza este însa sexul ca forţă formativă diferenţiatoare.
Weininger a pus problema, din dorinţa aprofundării acestei teme, a diferenţierii sexuale, a reluării unei teorii susţinută de Steenstrup mai demult, care formulează în existenţa sexelor opuse, prezenţa unei plasme diferenţiate. Această plasmă a fost denumită de către acesta arrhenoplasma şi theyplasma, presupunând existenţa sexului în fiecare din celulele individuale ale organismului. Dar, indiferent de cât de susţinută ar fi această ipoteza, a fost aplicată o intuiţie identică pe un plan inadecvat, căci substratul sexului este superfizic, constând în ceea ce anticii considerau a fi sufletul corpului, acel corp “subtil”, poziţionat între materialitate şi imaterialitate, a cărui denumire apare în tradiţionalele învăţături ale multor popoare. Adevărul lui Weininger, a faptului că sexul e prezent în fiece parte a corpului omenesc, este relevant doar dacă nu ne limităm la planul biologic, el precizând indirect această condiţie când citează că fiecare parte a corpului unuia dintre sexe creează o excitaţie erotica celuilalt, fenomen explicabil doar printr-un factor hiperfizic.
Astfel ne apropiem de conceptul climatului magnetic diferenţiat, propriu indivizilor de sex opus, adică se relevă principiul yang sau yin care pătrunde fiinţa lăuntrică şi somaticul indivizilor sub forma unui fluid şi a unei energii formative elementare.
De menţionat este relaţia importantă din perspectivă sexologică cu simţul olfactiv, precizată prin numirea “corpului subtil” –“corp aromatic”. Remarcant este rolul mirosului în magnetismul acuplării şi în “intoxicaţia fluidică” a îndrăgostiţilor. În antichitate exista credinţa, asemenea unor popoare primitive din prezent, conform căreia fluidul unei fiinţe o pătrunde atât de impregnant, încât cuprinde nu doar trupul ci şi vesmintele -o asociere cu cazurile de “fetişism al îmbrăcămintei”. Aspirarea mirosului şi preluarea hainelor purtate de persoana iubită ar putea reprezenta un mijloc de menţinere a legăturii şi a loialităţii când un cuplu se desparte -un exemplu fiind tradiţia din Filipine, la popoarele primitive.
Chiar originea termenului latinesc “fascinum”, este legată de simţul olfactiv. Sensibilitatea rafinată a oricui poate recunoaşte în raporturile amoroase rolul unui fel de vampirism psihic construit şi pe baza elementului olfactiv, printre altele. Căci este secundar rolul mirosului barbatului şi al femeii în termeni materiali, secreţionali, deoarece efectul psihic corespunzător la oameni îşi poate găsi explicaţia doar în funcţie de un corespondent psihic, “subtil”. Ceea ce la om aparţine unui plan superior, la animale corespunde unor caracteristici instinctive, accentuate în termenii unui fel de demoni a bios-ului.
În plan psihosexual se produce o transformare în om prin dublarea pulsiunii sexuale primare (inconştient) de atracţie erotică secundară (Supra-Eu), în sensul coparticipării atât a inconştientului pulsional, cât şi a Supra-Eului valoric moral; mutaţia intereselor, atitudinilor, modului de a gândi, de a acţiona, de a se comporta din sfera individual-egoistă a sexualităţii în sfera deschisă a erosului.
Sexus înseamnă divizat, implicând aşadar o diviziune şi o ramificaţie ca în mitul androginului. Iar faptului că sexuarea are diferite etape şi că anatomo-fiziologic în fiece om ce aparţine unui sex figurează rudimentele celuilalt sex, îi corespunde, într-un mod mai general, posibilitatea unei sexuări incomplete, a unor fiinţe ce nu sunt nici bărbaţi puri, nici femei pure, ci au semnul tipic al unor trepte intermediare. De aici rezultă că, în fiecare individ, ambele calităţi, cea masculină şi cea feminină, există în dozaj distinct, chiar dacă forţa vitală, fluidul fiinţei de un sex, este, în termeni chinezeşti, fundamental decisă după principiul masculin sau după cel feminin. Problema aceasta a fost evidenţiată, din fericire, de Weininger, care a emis şi un criteriu metodologic corespunzător, ce presupune obligaţia de a defini, ca prim pas, bărbatul absolut şi femeia absolută, masculinul şi femininul în stare pură, ca idei “platoniciene” sau ca arhetipuri, spre a putea evalua gradul concret de sexuare a indivizilor care, în genere, poartă denumirea de bărbaţi şi femei.
Pima lege a atracţiilor sexuale derivă în mare parte din dozajul diferit al calităţii masculine pure şi al calităţii feminine pure, de ceea ce reprezintă bărbatul şi femeia normală. La Platon regăsim această lege când formulează baza complementarismului exprimat printr-o expresie ce desemnează un obiect tăiat în două părţi, utilizat în vechime pentru a se recunoaşte reciproc doi oameni, când partea etalată de o persoană era identică cu partea rămasă în păstrarea celeilalte persoane. Această expresie poate fi recunoscută prin simbolul inimilor frânte pe din doua, simbol convertit în cadou oferit de un îndrăgostit celuilalt. Din crezurile exprimate de Platon în Banchetul, tragem o concluzie de mare importanţă: fiecare fiinţă poartă în sine o jumătate a întregului doveditor şi caută instinctiv şi necontenit “frântura ruptă din el însuşi”, cu alte cuvinte complementul, astfel încât ambele părţi să poată deveni una. Bineînţeles că temeiul celor precizate are ca origine androginia, “scopul ultim” al omului, conştientizat sau nu, si aici exegeza lucrării în sine.
Ideea aceasta a mai fost dezvoltată şi de Schopenhauer ce susţine că precondiţia unei pasiuni puternice este ca două persoane să se neutralizeze reciproc, şi pentru că exista mai multe trepte de sexuare, situaţia respectivă se săvârşeşte când o anumită treaptă de virilitate îşi găseşte echivalentul într-un grad corespunzător de feminitate dintr-o altă persoană. Weininger consideră că atracţia maximă dintre două persoane de sex opus se trezeşte atunci când, adunând părţile de masculinitate şi de feminitate prezente în ambii, rezultă ca total bărbatul absolut şi femeia absolută -aceasta fiind o formulă pentru fundamentul prim al atracţiei sexuale. Ca de exemplu: dacă bărbatul ar fi pe trei sferturi bărbat (yang) şi pe un sfert femeie (yin), îşi va găsi complementul sexual natural, de care se va simţi în mod irezistibil atras şi în contact cu care se va dezvolta un intens magnetism, într-o femeie pe un sfert bărbat (yang) şi pe trei sferturi femeie (yin): tocmai pentru că suma cotelor-părţi ar reprezenta bărbatul absolut întreg şi femeia absolut întreagă. Aceasta este baza polarităţii primordială a sexelor ce trezeşte erosul. Astfel formula lui Weininger a stabilit o condiţie esenţială a alegerilor sexuale, cele ce presupun implicarea straturilor cele mai profunde ale fiinţei umane.
Răspunde