Despre cum să ne jucăm conștient, înotând în oceanul universului, spre malul libertății absolute…

As putea spune că este o greșeală implacabilă să faci ceva sau pe cineva responsabil de fericirea sau nefericirea ta, să dai această putere exteriorului. Dar nimeni și nimic din ce ne atinge interiorul nu ne este total exterior. Realitatea noastră este percepția noastră, semnalele electrice din creier, informație vibrațională pe care o decodificăm în funcție de nivelul nostru vibrațional, într-o lume holografică ce pare a fi exterioară.
Cum lumea mea cea mică e doar o percepție holografică a nivelului meu de conștiință, care se manifestă în mai multe dimensiuni, când interferez cu ceea ce percep eu a fi vibrație joasă (cruzime/ignoranță/prostie/ falsitate, etc.), am tendința să fiu tare supărată pe mine, pentru că a mea percepție nu este suficient de largă, de sferică, și în consecință încă nu am acel grad înalt de conștiință încât să nu mai fiu la acea vibrație care le atrage.
Dar dacă știu că eu definesc ce-i anodin sau implacabil, fiecare lacrimă din fiece colț de ochi din fiece colț de univers din fiece colț din mintea mea, de ce-i simt gustul atât de amar, de ce nu-mi iubesc/accept toată percepția? Chiar atât de atașată de suferință sunt încât nu vreau/pot s-o elimin?
Dar de n-aș percepe suferința a fi suferință, vibrația joasă există oricum în macro (în universul cel mare), chiar dacă, ridicându-mi vibrația, nu ar mai exista în micro (universul meu)! Cum să închid ochii, să nu mai văd nicio ființă abuzată, dacă abuzul se întâmplă oricum? Cum să-mi ucid părți, ca să nu mai sufere din cauza idealismului imposibil de satisfăcut, dacă idealismul mi-e rărunchi? Cum să zâmbesc dacă știu/simt că altcineva plânge? Cum să-mi pun ochelari roz, să fiu egoistă, când știu/simt că toți/totul e un întreg-unus mundus?
Și dacă în multivers oricum există tot ceea ce gândesc, unica soluție ar fi să nu mai gândesc ce nu vreau să existe? Atunci cum să trăiesc în adevăr? Upsss, adevărul e tot percepția mea!! Așadar, care e unica cale ce poate transcende limitele percepției umane?
Să-mi amintesc în fiece clipă că sunt aici să mă joc în dualitatea realității (lacrimi-zâmbete), ca o variantă a Conștiinței, în infinitul ei de variante de manifestare din univers/multivers, dar să ma joc atât de conștient încât să fiu conectată la toate celelalte variante, să transcend, să accept tot ce nu pot schimba, schimbând tot ce pot, să nu mă mai opun realității curgătoare, să o las să curgă prin mine fără frică, fără a mă identifica cu ea, ca un copil care se joacă în fața porții spre o dimensiune superioară, înotând cu iubire în oceanul universului, spre malul libertății absolute!

*cititorule, daca-s prea mulți nori și nu vezi malul, înoată pe valul meu, să te ghidez spre harta cerului tău…

Despre Antonia Dragomir