Am deschis robinetul mintii, sa nu ma inec de atata apa ce-mi curge prin suflet. M-am intors pe uscat, dar pe drum a plouat, tacut. Cuvantul s-a spalat cu al iubirii pas in aripa. Dunare, ce lin l-acoperi cu mana ta uda! Cum rasfoiesti in mine file uscate de lacrimi! Ce lin pluteste pe tine si creste in mine! De ce nu m-ai lasat in oceanul meu sa ma hidratez cu distantele? De ce m-ai adus aproape de casa, cand „acasa” e un mal nestiut? De ce sa-mi fie sete de El, cand in jur e seceta? Unde sa-L mai caut, cand tu mi L-ai gasit in fiece nufar, in fiece stuf, in fiece papura, in fiece salcie pitica, in fiece pescarus albastru, in fiece tiganus, in fiece lebada, in fiece pitigoi, in fiece clipocit, in fiece picatura? Dunare, de ce ai gen feminin?
Acum, limpezimile tale curg peste inima mea tulbure. Inot spre El, si ma dizolv in marea de senzatii. Fiece parte din mine se face val, si cu fiece val, ca intr-un cosmar tampit, odata cu mine, El e dus mai departe…licuricii, argintul, copiii razelor de soare reprodusi in apa, imi lumineaza ludici, cu surasul lor umed, abisul, singuratatea, dorul de El.
Acum ma rog la Jupiter sa-i dea lui Neptun apa vie, sa nasca in mine lumina care duce la El. Sa fac din nou dragoste cu Marea Neagra, nuda, dionisiaca, alaturi de El, sa plutim amandoi intr-un manage a trois cu aceeasi Luna voyeur, atingerea marii voluptoase sa fie nemarginirea iubirii Lui frenetice, sa ma acopar cu El si sa mi se imbibe in tot sangele, copiii ce se tineau de mana in Luna plina, sa-mi creasca-n pantec, prin inotatorii Lui, un alt corp, 90% de apa vie sa ma invie din fiece moarte, sa imbratisez cerul uda in fiece noapte, doar cu sete de viata, sa ies din vama trupului.
Incerc sa-mi inec dorul etern
Jumatatea in punti sa n-o trezesc
Memoria s-o cern
Cu un evantai chinezesc.
Am inchis robinetul sufletului. Stau in patul de la capatul drumurilor. M-am intors din inima Deltei si din patul Marii Negre, cu ochii pierduti in El. Pe spate, imi caut stanga si-mi recompun uitarea cu mana dreapta. Degetele sunt inca umede, cuvantul plange, imi gadil mintea, motanu-mi toarce-n ureche, aud motorul barcii.
-Taci, iubi, si scrie!, spunea el, cel din Delta, cel care, cu fiece privire verde, mi-a inecat dorinta si mi-a golit o pagina de Eros, cel care, cu fiece sunet de tacere, cu fiece tigara stinsa-n coltul gurii, spunea ca nu poate fi muza sufletului meu ars, ca el e doar un artist, un el, nu El.
Pe al trestiilor pat
Tanjeam sa ne iubim
Straini
Pe drumuri paralele
Sagetatorul rade
Tinzand in aer arcul
A acostat in port cinismul
Ancorat de sagetile dorintei
Navigabila liana
Cuprinsa de razbunarea nimfei
A pedepsit un nufar!
Si ce rau imi pare ca am uitat nufarul in acel restaurant. Ai sa ma ierti vreodat` ca am facut matanii de cristal in pahare de plastic?
Am inchis ambele robinete. Mangai tiparul androgin, argintul Dunarii imi mai taie putin inelarul sa iasa sangele din veninul singuratatii ultimelor zile, ultimilor ani, ultimei vieti, sa atrag rechinii uitarii…. Acum pot uita ca El ar putea fi aproape si totusi departe. Acum pot sa ma intorc in oceanul meu prea adanc pentru comori ascunse. Perla sta inchisa in scoica. Uita-l pe val, uita-l pe dor, uita-L pe El, si da-ti drumul in minte!
-Haide, bre, ca se poate si fara iubire!, spunea El, cel din malul de est al oceanului meu, cel caruia i-am cautat inima cu dalta, care, cu fiece sapare, cu fiece an din 7, a inotat spre vest, mai spre Berlin, unde nu-i nici o rezervatie naturala, unde nu-i Delta sufletului meu….
„Oare dragostea nu este ca marea care, privita fara interes sau in graba, este invinuita de monotonie de catre sufletele de rand, in vreme ce alte fiinte, astfel inzestrate, sunt in stare sa-si petreaca toata viata admirand-o si gasind mereu in ea noi si noi aspecte care le vrajesc?” (Honore de Balzac)
Asadar, Il astept. Pana atunci, cutreier pe valuri, inot in infinit, purtandu-i imaginea ascunsa-n scoica, si nu ancorez in porturi sordide, mesaline, anodine. Pana cand marea ma va smulge, ma va duce la fund, in adancuri reci, eu o sa-mi pregatesc bratele sa-L cuprind pe El. Cand marea ma va smulge, ma va duce la fund, in adancuri reci, eu o sa adorm in somnul etern, cuibarita la pieptul Lui.
Si totusi, Neptun al meu se afla in semnul Sagetator, in semnul calatorului. Dunare, o sa te leg de pasul meu, sa ma duci la malul lui „acasa”!
P.S. Pentru cei care n-au citit Legendele Olimpului, sau nu cunosc astrologie, Neptun este zeul marii, iar Jupiter este stapanul Olimpului, tatal zeilor. Pe „nimfa” tocmai o cititi, iar Epimeteu este printre randuri…sau este cititorul…..
P.S.2. Epimeteu este fratele lui Prometeu si inseamna „cel ce-si da seama prea tarziu”.
Va urma.
Răspunde