Într-o dragoste suficient de puternică, trăsătura fundamental metafizică este transcendenţa sa: cea în raport cu individualitatea sa, transcendenţă în raport cu legaturile ei cele mai intime, cu valoarea, cu normele, cu interesele ei, şi câteodată în raport cu fericirea, liniştea, bunăstarea, şi viaţa sa fizică. “Întregul, necondiţionatul nu se pot găsi decât dincolo de viaţa unui Eu închis între limitele persoanei empirice, fizice, practice, morale sau intelectuale. Astfel, în principiu, numai ceea ce transportă în afara unei astfel de vieţi si unui astfel de Eu, ceea ce creează în ele o criză, ceea ce le insuflă o forţă mai mare, ceea ce deplasează centrul sinelui propriu dincolo de el însuşi-cu riscul ca aceasta, dacă e necesar, să aibă loc într-un mod problematic, catastrofic sau chiar distructiv-numai aşa ceva poate eventual deschide drumul către o regiune superioară”. Şi pentru că doar prin dragoste şi sex se poate atinge transcendenţa, acest subiect a cuprins forme de artă, literatură, şi a promovat elevaţia, eroismul, laşitatea, crima, trădarea, în istoria omenirii. Dar dacă urmărim interpretarea metafizică a sexului, el nu mai reprezintă o extremă degradare şi demonie inextirpabilă în existenţa umană, ci acea tiranie a sexului şi a dragostei, toată capacitatea erosului de a răsturna, slabi sau subordona, devine semn al impulsului incoercibil în om de a trece dincolo de limitele sale.
Biologia relevă diferenţa de rang dintre funcţia nutriţiei şi cea a reproducerii. În prima însă nu se găsesc replici psihice, influenţa profundă şi multiplă exercitată pe plan emoţional, moral, intelectual si spiritual, ca în funcţia sexuală. Putem chiar spune că în om nu există altă nevoie care să aibe rolul unui “complex”, care să-i dezvolte influenţa chiar înainte, după şi mai presus de satisfacerea ei ca cea sexuală. Nu vom insista asupra aspectelor sociale ale puterii transcendente ale iubirii sexuale dar totuşi, trebuie reamintit ca ea poate trece peste graniţele castei şi ale tradiţiei, poate aduce ura între prieteni, familii, poate despărţii copiii de părinţi, etc. Sunt exemple în care sexualitatea a jucat un rol decisiv, ca cel a lui Henric al VIII-lea în crearea bisericii anglicane, sau a lui Luther în geneza Reformei. Confucius spune că nu s-a făcut pentru justiţie cât s-a făcut pentru surâsul unei femei, Leopardi mărturiseşte în “Il primo amore” că erosul are putere de a suscita vanitatea oricărui ţel, a iubirii de glorie, de a descredita toate celelalte plăceri, mitul clasic îl face pe Paris să aleagă, sub semnul Afroditei, pe femeia cea mai frumoasă în locul stiinţei supreme promise de Athena-Minerva, al stăpânirii Asiei şi al bogăţiei promise de Hera-Iunona. De aceea are ecou întrebarea lui Mimnermos înca din Antichitate, şi anume dacă există viaţă şi bucurie fără “Afrodita cea de aur”. si sexologia aprobă concluzia că: ”dragostea, ca pasiune dezlănţuită, e ca un vulcan care arde si mistuie totul: e un abis care înghite onoare, avere şi sănătate”.
Psihologia evidenţiază cel mai bine şi efectele pozitive ale dragostei. Însuşi Platon a remarcat că, atunci când te comporţi josnic sau faci ceva infam, nu te ruşinezi mai mult ca atunci când eşti în faţa persoanei iubite: ”Nu există un om atât de rău, căruia Eros să nu-i poată insufla o bărbăţie egală cu cea a celui mai viteaz caracter …Cum unora dintre eroi divinitatea le insuflă curajul păgân, el (Eros) hărăzeşte îndrăgostiţilor acest curaj, ce purcede dintr-însul”. Astfel Phaedrus considera că cel îndrăgostit se ruşinează să acţioneze ca un laş în prezenţa persoanei iubite şi spune: ”Daţi-mi o armată alcătuită din îndrăgostiţi şi voi cuceri lumea. ”Aş face orice pentru tine” e una din cele multe expresii ale amorezilor ce a stat la baza acţiunilor reale cavalereşti medievale în care bărbatul îşi risca viaţa conştient şi bucuros pentru femeie în lupte sau activităţi primejdioase, femeia devenind punct de referinţă al gloriei şi onoarei lui. Totuşi trebuiesc segregate faptele ca simplu mijloc al scopului de a poseda o femeie şi semnificaţia erotică a pornirilor pozitive, a autodepăşirii, a entuziasmului.
Rămân, însă, mult mai interesante din punct de vedere psihologic efectele negative ale unei pasiuni, ale acelei puteri ce scindează omul, adică transcendenţa care nu eludează personalitatea morală, nimicindu-i valori esenţiale. Căci aşa cum se spune, pasiunea e un fapt iraţional, legată de pulsiunile inconştientului. Iarăşi o remarcă de-a lui Platon este relevantă, referitor la îndrăgostiţii ce acceptă “robire voită, slugărnicii la care nici un sclav adevărat n-ar consimţi”, şi care nu se simt vrednici de dispreţ pentru o linguşeală ce nici chiar tiranul absolut nu şi-o poate dori. „Dacă ar îndrăzni cineva să facă asemenea lucruri pentru a urmări oricare ţintă afară de asta…bani..sau conducere politică ori dregătorie…neîndoios, de la astfel de purtări ar fi împiedicat şi de prieteni şi de duşmani, ultimii batjocorându-l…ceilalţi certându-l şi ruşinându-se de faptele lui.”
De aceea chiar dacă, la popoarele ariene, nimic nu provoacă mai multă aversiune ca minciuna, ea era admisă în iubire, realitate susţinută de expresia: ”All is fair in love and war”. Iar Platon spune că însuşi jurământul îşi pierde sacralitatea: ”Cine iubeşte, chiar dac-ar călca jurământul, este iertat de zei, şi el este singurul”
Din scrierile de mai de sus se poate concluziona că omul aşteaptă ceva absolut de la dragoste chiar dacă conştientizează sau nu. Considerăm că tocmai conştientizarea poate fi unicul prim pas spre împlinire, spre închiderea cercului nevoilor umane. Dar reversul acestei “hăcuiri” a omului poate atinge nebunia, sinuciderea, crima, dacă pe fondul unei intensităţi deosebite a forţei elementare a erosului lipseşte împlinirea dorinţei. Căci viaţa îşi poate pierde atracţia, devine goală, fără sens, astfel încât unii şi-o ia dacă mirajul oferit de iubire ca reflex sau presimţire a ceea ce poate da erosul trecând pe un plan superior, adică împlinirea scontată în unirea cu altcineva, e atât de puternic si e refuzat sau anihilat. Astfel, pierderea “obiectului dorinţei” poate pricinui o durere mai mare ca oricare alta. Schopenhauer e cel care a subliniat cel mai bine toate acestea în Methaphysik des Geschlechtsliebe, când constata existenţa în iubire a unei valori ce trece dincolo de individ şi nu când face referire la omnipotenţa speciei şi când neagă orice altceva în afară de efectul tragic al unei iluzii. Dar asupra convingerilor acestuia ne vom opri în alt capitol.
Răspunde