Juisarea la femeie

Atunci când se declanşează pasiunea la femeie, aceasta poate fi uneori mai profundă şi mai penetrantă decât ceea ce apare şi se instalează la bărbat. Dar, ca să atingă niveluri de mare pasiune invadatoare, femeia trebuie să fie iniţiată, să fie antrenată, trebuie să se “deschidă” cu adevărat. Cea deschisă e cea care nu doar a fost deflorată, ci o femeie deschisă în vulva ei mentală. E uşor să găseşti femei deflorate (e mult mai greu să găseşti virgine), e uşor să găseşti femei deflorate anatomic, e  mai dificil să găseşti deflorate sexual, e foarte greu să găseşti deflorate orgastic, aproape imposibil să găseşti femei deflorate mental.

S-ar putea spune că femeia are privilegiul de a juisa în timp ce bărbatul care nu practica continenta, are blestemul descărcării. Însă juisarea ei este de neformulat, este multiplă, spasmele ei nu au certitudinea rudimentară a sămânţei virile, convulsiile fascinează. De unde spaima sau frustarea bărbatului, conştientă sau nu, faţă de convulsia erotică feminină: femeia este limita lui, e ceea ce îl înconjoară din toate părţile, acolo unde ea se pierde în spasmele voluptăţii el are sângele rece. Pentru femeie, a cunoaşte pe altul sexual semnifică a-l iniţia în cunoaşterea celor mai extreme juisări de care e capabilă, a-i provoca juisarea nu e sinonim cu a poseda, intensitatea fulgerelor care muscă din carnea ei dejoacă orice intenţie a partenerului său. Adevărata juisare feminină face imposibil actul comunicării, sexul ei se ridică spre cavitatea bucală, strigătele ei sunt expresia spontan-ardentă a emoţiilor profunde. De aceea suprarealiştii întreabă: “Care sunt metodele obiective pentru a aprecia juisarea unui partener?”. Mai clar: cum să nu te păcălească o femeie, cum să afli dacă nu a simulat? – vechea năzuinţă de claritate. Bărbatul cere de la femeie semne explicite, doreşte să descifreze în ea schema clară a tensiunii şi a descărcării şi atunci firesc că aşa cum se vede la Sade, pentru libertinul şi superficialul care cere un corp finit, admiterea juisării feminine le-ar combate scopurile. De fapt nu ai reprezentări ale voluptăţii femeii: nici strigatele, nici figura schimonosită, nici puseurile de febră, nici extrema lubrificare nu indică neapărat paroxismul – pentru că ea face dragoste spre a-şi trezi dorinţa şi nu pentru a o ucide, a o izgoni din sine, ca bărbatul. Trecutul compus nu e nicicând conjugat de ea, economia ei pulsională nu se aseamănă cu acea stare ambiguă pe care masculinul o numeşte satisfacţie, destindere. Ea perimează relaţia binară excitaţie-descărcare, prin ea confuzia termenilor putând fi posibilă, de aceea nu se poate şti dacă un strigăt e efectul uşurării sau al redemărării, dacă o inundaţie pulsională anunţă finalul unei plăceri sau începutul ei, dacă o încetare a suspinelor şi a respiraţiei denotă o denivelare brutală a stării de bine sau ţâşnirea ei paroxistică. Nu trebuie înţeleasă ca fiind o chestiune de cantitate, de acumulare stratificată de valori hedoniste, ca o performanţă transformând femeia într-o fiinţă nesătulă (sau ca o imagine porno), dar nici cantitativă, ca adunare de obiecte identice, sau calitativă, într-o stare unică.

Corpul feminin nu bate recorduri, în detrimentul preocupărilor superficiale ale sexologilor (câte orgasme ai pe ora, minut..). Deci nu mai contează dacă există sau nu orgasm vaginal or că o mişcare ce cuprinde şi clitorisul a fost denumită astfel, nu are importanţă denumirea sau localizarea juisării, esenţial este că în corpul femeii totul este apt juisării şi că însăşi posibilitatea asta hedonică, de convertire voluptoasă, este uimitoare. Juisarea femeii presupune plăceri ce nu fac parte dintr-o  totalitate prealabilă, orgasme ce nu aparţin unui orgasm universal şi ce implică, fiecare, generarea propriei sale geometrii. Este o lentă cufundare în sine, o rupere a fiinţei ce tulbură şi spiritul ce-şi ştie trupul încolţit de voluptate, iar Eul devine incandescent, o existenţă palpitantă. Fenomenul inevitabil al cheltuielii căreia modernitatea i-a făcut apologie, e o pierderea cu izvor masculin. Juisarea femeii nu are limită externă (constrângere de loc, de timp, de conţinut), ci doar o limită internă pe care nu o atinge căci o deplasează întotdeauna o dată cu ea. Cum spune Mary Jane Sherffey: “Cu cât femeia are mai multe orgasme, cu atât ele devin mai puternice, cu cât are mai multe orgasme, cu atât poate să mai aibă”. Căci orgasmele sunt mijloc de excitare iar orice excitaţie aduce satisfacţii paralele. Sursele din corp sunt treze, conectate unele la altele, senzualitatea e simultan cucerire şi zbucium, iluminare a întregii fiinţe, putere în expansiune care-şi inventează propriile cai şi locuri pe care le supune beţiei. Plăcerea devine juisare trecută printr-un foc ce se alimentează singur şi se arde pe sine fără repaus, devoră şi regenerează imense energii. Iar când femeia se declară copleşită, nu e în sensul că ar fi ajuns la final, ci pentru că frenezia ei voluptoasă depăşeşte, de departe, posibilităţile întrezărite de dorinţa ei, copleşită şi sufocată. Desigur, vorbim doar despre femeia deschisă, cu o sexualitate desăvârşită, de o kamini.

Despre Antonia Dragomir