Dorinţa şi posedarea persoanei iubite e ceea ce diferenţiază dragostea sexuală de dragostea per ansamblu. Dragostea pură afirmă ontologic pe celălalt ca altul, are ca model iubirea spirituală ce dă fiinţei existenţă liberă, fără tendinţe de dominare sau absorbţie. Dragostea sexuală presupune dorinţa ca nevoie de a absorbi, de a mistui fiinţa iubită, iar posedarea confirmă nevoia de valorizare. Există o ambivalenţă în impulsul erotic dată de afirmarea fiinţei iubite, dar totodată de dorinţa de a o distruge, de a o asimila, de a o dizolva in tine însuţi pentru că în ea îţi găseşti propriul complement. De aici se extrage şi un element de cruzime asociat cu dorinţa, aşa putând vorbi Maeterlinck de „un delir ostil al iubirii”, şi D’Annunzio despre „ura mortală dintre sexe”, ce reprezintă, „fondul dragostei şi care, ascuns sau vizibil, rămâne prezent în toate efectele”. Sau Baudelaire despre: „cruzimea şi voluptatea, senzaţii identice, ca extremul cald şi extremul rece”.
Şi la unele specii de animale, instinctul de distrugere acţionează cu cel sexual, motiv chiar al uciderii partenerului în timpul actului, manifestări existente la oameni în cazuri limită de delir sadic criminal. Toate acestea fac percepută expresia chineză ce denumeşte persoana de care eşti legat irezistibil din dragoste ca “duşman predestinat”.
Psihanaliza a legat posesia ca nevoie de abolire şi absorbire a fiinţei iubite de o fază orală infantilă şi una canibală a libidoului, ca fiind complexe ce acţionează în inconştientul adultului şi determină relaţii între libidoul funcţiei nutritive şi cel al dorinţei sexuale. Metafizic sunt sugestive cuvintele lui Bossuet: „Cine oare nu ştie că, în pornirea dragostei omeneşti, ai vrea să-ţi încorporezi oricum şi să duci cu tine fie şi în dinţi fiinţa iubită, ca să te hrăneşti din ea, să te uneşti cu ea, sa trăieşti în ea?”.
Aşadar, în experienţele erotice se combină două momente contradictorii: impulsul de a te valoriza posedând şi de a ieşi din limitele proprii în unirea cu altcineva. Această contradicţie ne trimite spre o unificare a teoriilor opuse ale lui Freud şi Adler, una centrându-se pe „libido sexualis”, alta pe impulsul de autopunere în valoare: pentru că erosul cuprinde în el un impuls de autoconfirmare, aspiraţia către reintegrarea individuala. Presupunând că rădăcina ultimă a reintegrării e o „idee de putere şi de asemănare cu Dumnezeu” care activează în inconştient, aşa cum spune Adler, atunci e similară semnificaţia cu cea din mitul androginului, pentru eros.
Nevoia de posedare totală a unei alte persoane se poate explica şi prin orgoliul Eului, şi prin impulsul puterii, impulsuri nu de natura primară ci complexă, formate pe planul omului social dar cu o rădăcină mai adâncă. Este vorba de acel Geltungstrieb-tema centrală a psihologiei analitice a lui A. Adler, ce defineşte nevoia de a te pune în valoare pentru propria persoana mai mult decât pentru alţii, este „protestul viril” ce nu reprezintă atât cauza unor supracompensări nevrotice, cât efecte ce provin dintr-un fel de complex de inferioritate transcendentă, din percepţia confuză a privaţiei înnăscute în om ca fiinţă finită, scindată, problematică. Iar erosul devine o formă naturală prin care omul caută să-şi amelioreze şi să-şi amâne acel sentiment de privaţie.
Deci este de înţeles ce înseamnă, pentru cel care are nevoie de autoconfirmare, impulsul „punerii în valoare” în domeniul posesiunii erotico-sexuale, prin care îşi oferă iluzia că „este” în relaţiile erotice, această necesitate explicând fenomenologia geloziei sau a despotismului sexual. Este un nivel la care dacă omul stagnează nu poate asimila sensul ultim şi dimensiunea profundă ale impulsurilor ce-l subjugă, alimentând amintitele manifestări compensatoare deviate şi distorsionate. Transpunerile devianţei apar când Eul caută în sentimentul posesiei şi în egoismul sexual o compensaţie sau un anestezic pentru inferioritatea sa obscură, când posedarea îi conferă surogatul de „fiinţă”, în general efectul real fiind o întărire a egoismului individului empiric în limitarea şi închistarea sa, ceea ce e opus tendinţei de autodepăşire de sine-capacitatea superioară a erosului. Cazuri de acest fel sunt dese ca şi în „Triumful morţii” de D’Annunzio, unde Giorgio Aurispa căuta cu încrâncenare să-şi camufleze sentimentul nimicului prin cel al posesiei, spunând: „Pe pământ există o singură beţie durabilă: siguranţa absolută în posesia asupra altei creaturi. Această beţie o caut eu.”
Schrenk-Notzing a introdus neologismul „algolagnie”, de la „durere” şi „excitat sexual” ce vrea să denumească plăcerea prin suferinţă în erotism, algolagnia activă-sadismul fiind diferită de cea pasivă-masochism. Analog, în sexologia contemporană se vorbeşte de un complex sado-masochist care nu aparţine doar psihopatiei sexuale, el existând într-o mai mică sau mai mare amploare şi în formele curente de erotism. În datele conştiinţei exterioare la femeie predomină predispoziţia masochistă iar la bărbat cea sadistă. De fapt, sadistul erotic nu s-ar purta ca atare dacă n-ar percepe suferinţa celuilalt, el identificându-se cu ea, o aspiră, o asimilează şi acţionează în el ca un excitant, ce-i conferă plăcerea. De aceea el este şi un masochist, că-şi satisface şi nevoia de a suferi şi cea de a-l face pe celălalt să sufere, ameliorându-i contrastul prin distribuirea exterioară într-un subiect şi obiect. Tot aşa fiind şi pentru masochist, ce realizează imaginativ şi absoarbe ceea ce face sau trăieşte celalalt făcându-i rău, asta alcătuind un motiv de îmbătare. În acuplarea normală, conţinutul de sadism şi masochism este dat de acel „schimb de fantezii” din definiţia dragostei a lui Chamfort, ce dezvoltă reciproc dispoziţia de autotranscendere, pentru că durerea ajunge să fie trăită ca o plăcere, transformând-o într-o senzaţie pozitivă, transcendentă.
Faptul morbid şi aberant, patologic, există atunci când, de exemplu, orgasmul sexual se obţine doar biciuind partenerul. Iar în raport cu ceea ce s-a spus despre algolagnie, posibilităţi irepetabile şi excepţionale ar putea fi date de experienţa deflorării, dar ele se pierd în relaţiile sexuale normale fie datorită fricii inconştiente şi inhibiţiilor femeii, fie din cauza primitivităţii carnale şi impulsive ce predomina la bărbat. Dar în sfera normalului, mai dăm o altă interpretare cuvântului „masochism” aplicat suferinţei în dragoste. Dacă pasiunile fac din om o pradă uşoară pentru insomnie, zbucium, dacă în ciuda precauţiilor, farmecului etalat, comentariilor celor din jur, realităţilor dureroase ce-ţi dau „obiectul” iubit, el totuşi te depăşeşte şi te laşi umilit de el, se datorează faptului că ai ceva de câştigat. Durerea ascunde o delectare ascunsă. Dragostea te metamorfozează în ostatic al unui absent pe care nu-l poţi nici fixa, nici eluda sau respinge. E un fapt capital: pasiunea îl face pe subiect să se aventureze dincolo de hotarele libertăţii sale fără a-l reduce la sclavie. Cum spune în „Cântarea Cântărilor”: „sunt bolnav de dragoste”. Dar această boală nu e o alienare, acest ascendent nu e opresiv, această invadare a sinelui de către celălalt e trăită şi trebuie gândită într-un sens opus dominaţiei.
Cei ce iubesc nu mai sunt sclavii unei autoamăgiri ca cei care cred că nu sunt la ordinele societăţii, dar rămân programaţi de ea. Viaţa interioară e o ofrandă, o dedicaţie perpetuă celui iubit, care te pune în imposibilitatea de a exista naiv şi plenar, superficial, ignorant, la mod hedonist. Ceea ce releva şi aforismul lui W. Blake: „actul cel mai sublim e de a aşeza pe altul înaintea ta”, ce poate fi completat cu o precizie capitală: actul nu provine dintr-o decizie mărinimoasă, ci dintr-o atribuire căreia e imposibil sa i te sustragi. Celălalt mă obligă să răspund de mine prin el, mă revendică şi mă urmăreşte prin cele mai îndepărtate unghere ale interiorităţii mele. Prin suferinţele ce-i intră în suflet ca nişte hoarde de invadatori, cel ce iubeşte trăieşte revelaţiile propriului rărunchi. Şi aici ne putem aminti ce a zis C. G. Jung: „nu există nici o trezire la conştiinţă fără durere”.
De asemenea Ludwig Klages a accentuat bine importanţa a ceea ce el a numit „Eros der Ferne”-erosul legat de depărtare, de inaccesibilitate, ce înseamnă aici ceva primordial pentru orice regim de înaltă tensiune erotică. Valoroase sunt tocmai perioadele de slăbiciune, accesele de timiditate, de neputinţă, adică tocmai defectele vieţii erotice din perspectiva ideii solemne pe care şi-o face Eul despre sine, dar reprezentând semne ale prezenţei celuilalt. Trebuie să pierzi iniţiativa pentru a avea revelaţia celuilalt: să nu-l poţi nici expulza, nici menţine la distanţă, nici să-l asimilezi cu cea ce ştii despre el….
Căci, metafizic vorbind, adesea dragostea pasională, nu se adresează nici persoanei, nici particularităţilor sale, ea de fapt vizează enigma celuilalt, distanţa sa, incognito-ul său, modul său de a fi transcendental. Tu-ul din „te iubesc” nu e egalul sau contemporanul meu, iar dragostea este investigarea acestui anacronism. Aici se află adevărul adânc al Philinei către Wilhelm, din Goethe : „dacă te iubesc, oare asta te priveşte?”. În fond, „Iubirea nu este o relaţie între două persoane. Ea este un stadiu al constiinţei tale.”
Răspunde