Natura noastră biologică şi psihologică exprimă o eternă bipolaritate ce permite un dialog continuu între sexe, ca şi şansa împlinirii lor, unul prin intermediul celuilalt. Dialogul este o experienţă umană care cuprinde un ansamblu de factori mentali, afectivi, morali, intelectuali care se ridică însă deasupra domeniului biologic, ce are drept centru natural de greutate unirea efectivă a sexelor, îndeplinită în acuplarea corporală.
Pentru a delimita planul concret, utilizăm conceptul îngust de dragoste sexuală. Vom segrega conceptul de dragoste de sensul generic căci fenomenul este vast şi complex, existând o dragoste pentru părinţi, pentru patrie, o iubire maternă, una pentru frumos, etc. Tot aşa cum se poate vorbi şi de o concepţie ideală sau sentimentală despre iubire, sub semnul căreia aceasta se dizolvă în simplă afecţiune, în comuniune umană intersexuală sau afinitate intelectuală. Dar forma cea mai puternică, care ne interesează îndeosebi, este ireală fără acel tip de scurtcircuit, care include dimensiunea transcendentă, nonindividuală a sexului. Bineînţeles că şi celelalte forme pot duce dincolo de individ, de exemplu prin consacrare necurmată şi absolută, prin tot felul de sacrificii de sine, dar o fac însă, doar ca o dispoziţie spirituală ce va putea naşte concret doar în alt loc, nu într-o senzaţie şi aproape într-o „fractură“ reală a fiinţei. Aceasta pentru că „numai pasiunea poate duce la momentul fulgurant al unităţii“. Şi în dragostea sexuală se recunoaşte forma cea mai universală în care oamenii caută să distrugă orbeşte dualitatea, să depăşească existenţialmente frontiera dintre Eu şi non-Eu, dintre Eu şi Tu, carnea şi sexul slujind drept instrumente ale unei apropieri extatice de unificare.
Iar cum erotismul reprezintă fascinaţie, o cale de exercitare a identităţii, a autonomiei şi de afirmare a Eu-lui, o eternă promisiune de autodepăşire, vom continua în cele ce urmează a explica izvorul acestei căutări de sine prin unificare. Teoriile lui Aristofan şi Diotima din “Banchetul” lui Platon despre mitul androginului şi al erosului reprezentând nucleul şi temelia acestui subiect.
Mitul este o formă prin care lumea tradiţională a explicat semnificaţiile ultime ale fiinţei.
Aristofan năzuieşte să ne lămurească care este natura omenească şi la ce transformări a fost ea supusă, precizând că androginul reprezintă tipul omului desăvârşit, “arhetipul primordial”. Se consideră ca natura acestei rase “nu era cum este astăzi, ci cu totul alta”, fiinţa ei a dispărut, era un tip de om ce cuprindea ambele principii: cel masculin şi cel feminin. Aceştia erau hărăziţi cu o putere uriaşă şi o vlagă miraculoasă, mândria lor era nemăsurată astfel încât au îndrăznit să-i înfrunte până şi pe zei, să-i stăpânească, aşa cum se spune şi-n Homer când se aminteşte de Efialtes şi Otos. Ei au vrut să urce în cer şi să-l cucerească. Atunci zeii au hotărât să-i pedepsească. Neputând nici să-i omoare, nici să-i trăsnească, cum au făcut cu Giganţii, pentru a nu dispărea neamul lor, le-a paralizat puterea tăindu-i în două.
Astfel au apărut fiinţe de sex diferit, bărbaţi şi femei dar care rămân cu amintirea stării anterioare ce le cauzează căutarea – dorinţa de reconstituire a unităţii primordiale. Pentru că de atunci fiecare jumătate a început să tânjească după cealaltă, Zeus cuprins de milă le-a făurit un trup apt pentru împreunare, pentru zămislire. Această temă Prometeică se găseşte în multe mituri, ca şi în cel biblic al edenului şi al lui Adam, prin făgăduinţa că: “ veţi fi ca Dumnezeu” (Facerea, 3,5).
Aici ne putem aminti de androginul din “Seraphita”, romanul fantastic al lui Balzac şi de androginul lui Peladan. Dar andrognia lui Peladan ca şi modelele sale contemporane: Swinburne, Huysmans, Baudelaire este scrisă sub semnul hermafroditismului, nu al mitului. Ca şi Aleister Crowley încercarea de a se apropia de androgin e neizbutită.
După palidele şi morbidele imitaţii, romanticii germani ai sfârşitului de secol XVIII au pus din nou în circulaţie conceptul “omului desăvârşit“. Ei au arătat diferenţa dintre hermafrodit şi androgin. Pentru aceşti germani androginul va fi tipul omului desăvârşit al viitorului, Ritter un medic prieten cu Novalis arătând în opera sa dedicată acestui subiect că însuşi Christos al viitorului va fi androgin. Acesta face referire la faptul că Eva s-a născut din bărbat fără ajutorul femeii, aşa cum Christos s-a născut din femeie fără ajutorul bărbatului, şi astfel androginul se va naşte din amândoi. El consideră că bărbatul şi femeia se vor topi împreuna, iar trupul care se va naşte va fi nemuritor. Doctorul foloseşte terminologia chimică pentru a exprima acest tip de umanitate a viitorului.
Baader, şi el medic, s-a ocupat de asemenea de androgin prezentat de omul primordial: Adam – Eva. Această străveche idee se găseşte si în Kabbala.
Găsim această stăruinţă asupra androginului şi la Wilhelm de Humbold, Friederich Schlegel, ca şi în Luceafărul lui Eminescu aşa cum a arătat Nichifor Crainic.
În ansamblu, mitul platonician face aluzie la trecerea de la unitate la dualitate, de la fiinţa la privarea de fiinţă şi de viaţă absolută. În primul rând el semnalează semnificaţia secretă şi obiectul ultim al erosului prin dualitatea sexelor. Se accentuează căutarea adevărată dincolo de unele scopuri aparente şi iluzorii ale vieţii obişnuite şi într-o secvenţă din Upanişade: “nu pentru femeia (în sine) este dorită femeia de către bărbat, ci pentru atma (pentru principiul: numai lumină, numai nemurire)”. Căutând în profunzimea erosului, se găseşte acea stăruinţă de a evada din lumea limitativă a dualităţii, de a restabili starea iniţială, de a depăşi condiţia unei existenţe duale scindate. Aceasta este semnificaţia absolută, misterul din impulsul pe care împinge cele două sexe una către alta. Aici se arată o reală cheie a semnificaţiei sexului: “prin diadă, către unitate”.
Simbolul androginului prin imaginea divinului feminin şi masculin, uniti într-o fiinţă, apare în învăţăturile perene ale nondualităţii. Aşa cum în multe culturi apar zeităţi androgine, care nu personifică direct uniunea între masculin şi feminin, ci abrogă de tot diferenţierea. Astfel, în majoritatea triburilor ale americanilor nativi, creatorul este văzut ca o fiinţă androgină. De exemplu la Abenaki, acesta se numeşte Tabalak. El creează fraţii Gluskab si Malsunis din praful de pe mâinile sale. Amândoi primesc puterea de a crea o lume bună, însă numai Gluskab alege această cale, cel din urma cautând răul.
În mitologia Yoruba, care a pornit din Africa, ajungând şi în lumea nouă, există credinţa într-un zeu androgin al păcii, al purităţii şi al armoniei numit Olorun sau Părintele Cerului. În Egiptul antic Androginul Huh este zeitatea eternităţii. Huh înseamnă „fără sfârşit“.
Jakob Boehme prezintă o viziune diferită de cea tipic creştină în legătură cu geneza în cartea sa, Bărbat şi femeie în Dumnezeu şi în Creaţie. În percepţia lui, Dumnezeu are două părţi, una masculină – Dumnezeu Tatăl si una feminină – Dumnezeu Fiul. Din acest motiv şi Adam este compus din două flăcări divine: cea arzătoare, masculină (dreptatea neiertătoare a lui Dumnezeu Tatăl) şi cea luminoasă, feminină (iertarea adusă de Dumnezeu Fiul). Boehme precizează că Adam este la început căsătorit cu Sophia, înţelepciunea lui Dumnezeu. Se formează astfel un echilibru perfect între flacără ca simbol al impulsivului şi înţelepciunea, deci calmul.
În pofida acestui echilibru perfect, Adam nu este la rândul lui perfect. În el se dezvoltă dorinţe pentru cele materiale care slăbesc conştiinţa divină. Pentru că nu mai are această conştiinţă, el adoarme. În timp ce el doarme, Dumnezeu o creează pe Eva, şi astfel separă cele doua flăcări într-o ultimă încercare de a restaura echilibrul.
Prin despărţirea definitivă a femininului şi masculinului apare riscul păcătuirii. Când cei doi au mâncat din fructul interzis, au distrus echilibrul dintre opoziţii.
În loc de divina Sophia, Adam o are acum ca soţie pe femeia comună, Eva. Procrearea ajunge pe primul loc; conştiinţa divină scade în timp ce cea sexuală creşte.
De asemenea John Scottus Eringenia împarte Geneza în două părţi: prima creare, descrisă în Geneza 1, în care se desparte Dumnezeu de Pământ şi a doua creare, descrisă în Geneza 2-3, în care are loc a doua ruptură, cea între masculin şi feminin. Se poate crede că, misterul androginului, cu mai mare aderenţă la tradiţia iniţiatică în care acesta se formase înainte de apariţia creştinismului, a fost preluat pe plan operativ de tradiţia hermetico-alchimică, cea care, încă de la început din textele elenistice, redusese esenţa Marii Opere la unirea masculinului cu femininului, şi care, în literatura medievală, ca şi în urmările ei până într-o perioadă mai recentă, a acordat o mare importanţă enigmaticului simbol al Rebis-ului, făcând aluzie la “fiinţa dublă”, la fiinţa androgină ce reuneşte cele două naturi: masculinul şi femininul.
Răspunde