Mitul Erosului

16976934_10155074489756079_711949775_n

În Banchetul lui Platon, apare următorul discurs al Diotimei cu Socrate, despre Eros:

Când s-a născut Afrodita, zeii au făcut un festin în gradina lui Zeus, la care a luat parte Poros şi Penia. La un moment dat, Poros s-a îmbătat cu nectar şi a cazut copleşit în grădină. Atunci Penia care venise să cerşească şi rămăsese în pragul grădinii, profită de starea lui şi se uneşte cu el, căci planuise să aibă un copil. Copilul a fost chiar Eros. Pentru că se sărbătorea naşterea Afroditei, în el este înnăscută dragostea de frumuseţe, devenind însoţitorul şi slujitorul Afroditei. Dar, pentru că Poros exprimă plinătate, adică metafizic vorbind: fiinţa, iar Penia lipsa, privaţiunea (de fiinţă), Eros este deopotrivă bogat şi sărac ca urmare a dublei eredităţi. Moştenind-o pe mama sa, se afla mereu în lipsă de ceva, iar de la tatăl său a primit năzuinţa să dobândească lucruri de preţ. Deci, el poartă în sine lipsa şi nu ajunge niciodată la posesiune; muritor dar şi nemuritor ca moştenire a eredităţii paterne. Adică moare, se stinge pentru a reînvia la nesfârşit. O sete pentru care orice satisfacere este momentană şi iluzorie. Naşterea în gradina lui Jupiter simbolizează naşterea în umbra vieţii.

 Cuvintele Diotimei sunt relevante în acest sens: ”Deoarece Iubirea s-a născut la naşterea Afroditei, ea pe aceasta o urmează; şi deoarece Afrodita este desăvârşit de frumoasă, Iubirea doreşte cu lăcomie lucrurile frumoase. Întrucât ea este copilul sărăciei, este uscată, slabă şi tristă; merge cu picioarele goale; este umilită, fără adăpost, fără culcuş şi fără nici un acoperământ deasupra ei; doarme pe la uşi, pe drumuri, sub cerul liber şi întotdeauna o apasă nevoile. Şi pentru că este copilul belşugului, ea tinde totdeauna mici curse oamenilor frumoşi şi buni; este vitează ca un bărbat, îndrăzneaţă, sălbatecă, violentă, caldă, ageră, ştie să întindă lanţuri şi mereu urzeşte curse noi spre înşelăciune; este harnică în căutarea înţelepciunii, limbută în vorbire şi toată viaţa ei umblă filosofând; ştie să vrăjească, să-ţi facă un deochiu; este puternică, răutăcioasă şi adevărată sofistă şi prin natura ei  nu este cu totul nemuritoare nici cu totul muritoare; dar deseori în aceeaşi zi ea încolţeşte si totodată trăieşte, şi aceasta ori de câte ori apare hrană din belşug, iar alteori ea moare şi apoi din nou prinde vigoare mulţumită naturii tatălui ei; dar tot ceea ce el a agonisit, se pierde. De aceea Iubirea nu este cerşetoare şi nu este bogată; ea se află la mijloc între înţelepciune şi ignoranţă”.

  Mitul poate fi asociat cu alte mituri, cum ar fi cel al androginului, care, sub alte forme, fac aluzie la sensul “căderii”. O paralelă la dragostea mortală a lui Narcis pentru propria-i imagine reflectată de ape. Se poate discuta şi despre exegeza lui Plotin cu privire la dubla naştere a lui Eros. Prima este legată de Afrodita Urania pe care o înfăţişează ca reprezentare a replicii feminine la principiul intelectual pur masculin. Fecundată de acesta şi unită etern cu el, ea produce Erosul, reprezentând dorinţa iubiţilor care îşi văd fiecare propriul reflex în celălalt, de a procrea fiinţe spirituale. A doua dintre naşterile lui Eros face referire chiar la mitul lui Poros şi al Peniei. Erosul procreat este marcat de iraţionalitate şi de o veşnică privaţiune şi apărut aici din unirea lui cu o fantasmă a “binelui” adevărat (mitul lui Narcis).

  Deci, pentru că Erosul este născut dintr-o dorinţă iluzorie şi dintr-un intelect corespunzător, dragostea este de nesatisfăcut. Şi îndrăgostiţii moştenitori ai beţiei de care a fost înfrânt Poros nu-şi dau seama că prin sex ei reconfirmă dualitatea, căci impulsul sexual extravertit implică privaţiune. Satisfacerea nu stinge setea, ci o confirmă, este imuabila privaţiune a Erosului, căruia posesia îi scapă întotdeauna. Actul poate ajunge să aducă la viaţă pe “altul”, pe copil, căruia o data cu viaţa i se transmite şi moartea, dă o descendenţă, o continuitate, dar pe acea a speciei, a existenţelor separate care urmăresc tot fiinţa, nu continuitatea unei conştiinţe transcendental integrate, care să pună capăt scurgerii. Aici se poate face referire printr-o interpretare, la un alt mit, cel al Pandorei. Fratele lui Prometeu, Epimeteu (= ”cel ce-şi dă seama prea târziu”) acceptă darul, adică pe Pandora, se lasă ademenit de ea fară a realiza înşelăciunea în care l-a atras dorinţa lui. În cutia Pandorei nu rămâne decât speranţa deziluzionantă. Este relevat astfel motivul pentru care asceza este calea de depăşire a condiţiei umane, sexualitatea fiind condamnată. De aceea Plotin spunea că dragostea este o boală a sufletului: “ca atunci când dorinţa după un bine poartă în sine un rău”. 

 

Despre Antonia Dragomir