Despre cum sa ne jucam constient, inotand in oceanul universului, spre malul libertatii absolute…

10694841_552050141588655_1374419531_n.

As putea spune ca este o greseala implacabila sa faci ceva sau pe cineva reponsabil de fericirea sau nefericirea ta, sa dai aceasta putere exteriorului. Dar este o iluzie. Pentru ca nimeni si nimic din ce ne atinge interiorul nu ne este exterior. Toata realitatea noastra este creatia noastra, semnale electrice din creier, informatie vibrationala pe care o decodificam intr-o lume holografica ce pare a fi exterioara.
De aceea, eu fiind Constiinta, iar realitatea/lumea doar o proiectie holografica a acestei constiinte, care se manifesta in mai multe dimensiuni, cand interferez cu ceea ce percep eu a fi vibratie joasa (cruzime/ignoranta/prostie/ falsitate, etc.), am tendinta sa fiu tare suparata pe mine, pentru ca a mea perceptie nu este suficient de larga, de sferica, si in consecinta inca nu am acel grad inalt de constiinta incat sa nu mai fiu la acea vibratie care le atrage.
Dar daca eu decid ce-i anodin sau implacabil, daca eu sunt creatorul fiecarei lacrimi din fiece colt de ochi din fiece colt de univers din fiece colt din mintea mea, de ce-i simt gustul atat de amar, de ce nu-mi iubesc/accept toata creatia? De ce sunt creatorul lacrimilor, si nu doar al zambetelor? Chiar atat de atasata de suferinta sunt incat nu vreau/pot s-o elimin?
Si daca reusesc sa nu mai percep suferinta a fi suferinta, totusi vibratia joasa nu exista oricum in macro (in universul cel mare), chiar daca, ridicandu-mi vibratia, nu ar mai exista in micro (universul meu)? Cum sa inchid ochii, sa nu mai vad nicio fiinta abuzata, daca abuzul se intampla oricum? Cum sa-mi ucid parti, ca sa nu mai sufere din cauza idealismului imposibil de satisfacut, daca idealismul tot ramane in mine? Cum sa zambesc daca stiu/simt ca altcineva plange? Cum sa-mi pun ochelari roz, sa fiu egoista, cand stiu/simt ca toti/totul e un intreg-unus mundus?
Si daca in multivers oricum exista tot ceea ce gandesc, unica solutie ar fi sa nu mai gandesc ce nu vreau sa existe? Atunci cum sa traiesc in adevar, in profunzime? Upsss, adevarul e tot creatia mea!! Atunci, care e unica cale ce-mi poate transcende limitele?
Pai daca eu sunt Constiinta, mai ramane sa-mi amintesc in fiece moment ca sunt aici sa ma joc, sa experimentez, in infinitul de variante de manifestare din univers, multivers, si atunci trebuie doar sa ma joc constient. Adica, chiar daca rad/plang, sa o fac constientizand in fiece clipa ca totul e un joc care are un unic scop: sa acumulez energie& informatie cat sa-mi ridic constiinta la nivelul unei dimensiuni superioare.
Si asta o pot face doar daca accept constient si neconditionat realitatea, fara critica, fara a mai percepe atat de inexorabil diferentele dintre ideal si real, caci nimic nu poate fi schimbat pana ce nu-i acceptat. In fond, ”razboiului contra terorismului”, nu face altceva decat sa amplifice terorismul, pentru ca a lupta cu ceva in genere, energizeaza acel ceva.
In concluzie: sa ma joc cat mai constient fara a ma mai opune realitatii curgatoare, sa o las sa curga prin mine fara frica, fara intoleranta, fara a ma identifica cu ea, fara a ma lupta cu ea. Pentru ca a avea revelatia cauzei unei suferinte, unei dizarmonii, nu ajunge daca nu schimb si perceptia asupra a ceea ce mi-a fost relevat.
Sa ne jucam constient, inotand in oceanul universului, spre malul libertatii absolute!

Despre Antonia Dragomir