Despre cum sa ne jucam constient, inotand in oceanul universului, spre malul libertatii absolute…

10694841_552050141588655_1374419531_n.

As putea spune ca este o greseala implacabila sa faci ceva sau pe cineva reponsabil de fericirea sau nefericirea ta, sa dai aceasta putere exteriorului. Dar nimeni si nimic din ce ne atinge interiorul nu ne este chiar exterior. Toata realitatea noastra este perceptia noastra, semnale electrice din creier, informatie vibrationala pe care o decodificam in functie de nivelul nostru vibrational, intr-o lume holografica ce pare a fi exterioara.
Cum realitatea/lumea e doar o perceptie holografica a nivelului meu de constiinta, care se manifesta in mai multe dimensiuni, cand interferez cu ceea ce percep eu a fi vibratie joasa (cruzime/ignoranta/prostie/ falsitate, etc.), am tendinta sa fiu tare suparata pe mine, pentru ca a mea perceptie nu este suficient de larga, de sferica, si in consecinta inca nu am acel grad inalt de constiinta incat sa nu mai fiu la acea vibratie care le atrage.
Dar daca stiu ca eu definesc ce-i anodin sau implacabil, fiecare lacrima din fiece colt de ochi din fiece colt de univers din fiece colt din mintea mea, de ce-i simt gustul atat de amar, de ce nu-mi iubesc/accept toata perceptia? Chiar atat de atasata de suferinta sunt incat nu vreau/pot s-o elimin?
Si de zic ca suferinta nu e suferinta, totusi vibratia joasa nu exista oricum in macro (in universul cel mare), chiar daca, ridicandu-mi vibratia, nu ar mai exista in micro (universul meu)? Cum sa inchid ochii, sa nu mai vad nicio fiinta abuzata, daca abuzul se intampla oricum? Cum sa-mi ucid parti, ca sa nu mai sufere din cauza idealismului imposibil de satisfacut, daca idealismul e in rarunchi? Cum sa zambesc daca stiu/simt ca altcineva plange? Cum sa-mi pun ochelari roz, sa fiu egoista, cand stiu/simt ca toti/totul e un intreg-unus mundus?
Si daca in multivers oricum exista tot ceea ce gandesc, unica solutie ar fi sa nu mai gandesc ce nu vreau sa existe? Atunci cum sa traiesc in adevar, in profunzime? Upsss, adevarul e tot perceptia mea!! Asadar, care e unica cale ce-mi poate transcende limitele?
Sa-mi amintesc in fiece clipa ca sunt aici sa ma joc, sa experimentez dualitatea realitatii (lacrimi-zambete), ca o varianta a Constiintei, in infinitul ei de variante de manifestare din univers/multivers, dar sa ma joc atat de constient incat sa fiu conectata la toate celelalte variante, sa trancend, sa accept tot ce nu pot schimba. In fond, ”razboiului contra terorismului”, nu face altceva decat sa amplifice terorismul, pentru ca a lupta cu ceva in genere, energizeaza acel ceva.
In concluzie: sa ma joc cat mai constient fara a ma mai opune realitatii curgatoare, sa o las sa curga prin mine fara frica, fara a ma identifica cu ea, fara a ma lupta cu ea, ca un copil care se joaca in fata portii spre o dimensiune superioara, inotand cu iubire in oceanul universului, spre malul libertatii absolute!

*cititorule, daca-s prea multi nori si nu vezi malul, inoata spre valul meu, spre harta cerului tau…

Despre Antonia Dragomir